ICCJ. Decizia nr. 4202/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4202
Dosar nr. 27130/1/2005
nr. vechi 10668/2005
Şedinţa publică din 28 aprilie 2006
Asupra recursurilor declarate în cauza de faţă :
Din examinarea lucrărilor existente în dosar constată următoarele :
Prin Decizia nr. 1199 A din 23 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost menţinută sentinţa nr. 509/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a admis acţiunea formulată de V.M.D. şi V.L.D. şi s-a constatat că imobilul din Bucureşti, a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului. Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanta Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi mandatara SC R.V. SA cu pârâţii S.A. şi S.M.
Împotriva deciziei nr. 1199 A din 23 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs SC R.V. SA solicitând casarea celor două hotărâri şi respingerea pe fond a acţiunii.
în temeiul normei tranzitorii, art. II pct. 3 din Legea nr. 219/2005, recursul aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmează a fi trimis curţii de apel, dacă potrivit legii de completare şi modificare a codului procedură civilă competenţa de soluţionare a recursului revine acesteia. În speţă, competenţa de soluţionare a recursului revine curţii de apel, chiar dacă fondul cauzei a fost soluţionat de tribunal iar apelul de curtea de apel.
În stabilirea competenţei de soluţionare a fondului şi a căilor de atac se au în vedere dispoziţiunile codului de procedură civilă, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 219/2005.
În accepţiunea art. 1 pct. 1 C. proc. civ. plenitudinea de competenţă revine judecătoriei. Competenţa tribunalului în funcţie de valoarea obiectului cererii, potrivit art. 2 pct. 1 b C. proc. civ., este o competenţă de excepţie care trebuie probată. În speţă, aşa cum rezultă din adresa nr. 1005065 din 21 iunie 2000 (pg. 27 dosar 2799/2000 a Tribunalului Bucureşti) a Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale, sector 1 Bucureşti valoarea de impunere a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a cerut este de 498.236.805 lei. Această valoare se situează sub limita legală prevăzută de art. 2 pct. 1 b C. proc. civ. întrucât nici recurenta pârâtă şi nici recurenţii reclamanţi nu au înţeles să depună la dosar actuala valoare de impozitare a imobilului, deşi în acest scop cauza a fost amânată de la 3 februarie 2006 la 28 aprilie 2006. În consecinţă, urmează a se reţine, potrivit competenţei instituită prin Legea nr. 219/2005 de completare şi modificare a codului de procedură civilă, că soluţionarea recursului revine curţii de apel.
Este adevărat că intimatele au depus la dosar un raport de evaluare imobiliară efectuat de SC I.I.G. SRL care concluzionează că valoarea imobilului este de 1.342.562 RON ceea ce ar atrage competenţa în primă instanţă a tribunalului, dar acest raport nu poate fi avut în vedere.
Făcând abstracţie de faptul că acest raport este o probă extrajudiciară, şi nu respectă exigenţele art. 208 C. proc. civ., el este şi neconvingător, deoarece nu relevă temeiul legal de evaluare starea şi amplasamentul imobilului, gradul de uzură, într-un cuvânt întregul proces inductiv şi deductiv al concluziei la care s-a ajuns, de natură a-i permite instanţei să-l cenzureze şi să-l aprecieze sub aspectul concludentei sale, din perspectiva celor mai sus arătate. Se reţine, aşadar, că niciuna din părţi nu a probat competenţa de excepţie, în primă instanţă a tribunalului, de natură să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs.
În consecinţă, făcând în cauză aplicarea art. II pct. 3 din Legea nr. 219/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trimite cauza spre competentă soluţionare a recursului Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate de voturi, trimite cauza, în temeiul art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării recursurilor declarate de pârâta SC R.V. SA, precum şi de pârâţii S.A. şi S.M. împotriva deciziei nr. 1199/A din 23 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 4407/2004.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2006.
Cu opinia separată, în sensul reţinerii cauzei spre soluţionare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
OPINIA SEPARATĂ
Apreciez că în speţă nu erau aplicabile dispoziţiile art. II alin. 3 din Legea nr. 219/2005, care să atragă scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului spre soluţionare, în recurs, Curţii de Apel Bucureşti.
Textul menţionat, conţinând norme tranzitorii de reglementare a competenţei, are în vedere situaţia acelor dosare care, potrivit noilor norme ce au modificat competenţa după materie, ar cădea în competenţa de soluţionare a curţilor de apel.
Fiind vorba de un litigiu patrimonial, din coroborarea art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b), cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ., art. 2 pct. 2 şi art. 3 pct. 3 C. proc. civ., rezultă că ar reveni competenţa curţii de apel în soluţionarea recursului, atunci când valoarea obiectului pricinii este mai mică de 5 miliarde lei.
Or, sub acest aspect reclamanţii-intimaţi au precizat că valoarea imobilului (teren şi construcţie cu subsol, parter şi etaj, alcătuită din două corpuri) situat în str. O. nr. 43, este de 200.000 Euro (conform încheierii de şedinţă din 3.02.2006), depunând ulterior la dosar şi un raport de evaluare imobiliară, potrivit căruia valoarea terenului este de 300.090 Euro, iar a construcţiei de 83.302 Euro (respectiv, 13.425.621.000 lei).
În aceste condiţii, a aprecia că valoarea litigiului nu este de natură să atragă competenţa în primă instanţă a tribunalului (şi în continuare, prin aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competenţa, ca instanţă de recurs, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), înseamnă ignorarea dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 316, cu referire la art. 298 C. proc. civ.
Potrivit textului menţionat, valoarea obiectului cererii se determină „după preţuirea reclamantului, atunci când această preţuire este posibilă".
Or, reclamantul procedând la o astfel de preţuire (corespunzătoare faţă de locul de situaţie a imobilului şi de alcătuirea acestuia), instanţa nu avea nici un motiv să înlăture incidenţa textului de lege şi să aprecieze că valoarea imobilului ar fi alta, cea rezultată dintr-o adresă, emisă în anul 2000, cu referire la valoarea de impozitare a bunului.
Această valoare de impozitare a imobilului nu corespunde cu valoarea la care circulă bunurile pe piaţa imobiliară şi de aceea, a o impune drept criteriu de referinţă (în afara unei dispoziţii legale în acest sens), ar însemna ca niciodată reclamantul să nu aibă posibilitatea evaluării obiectului cererii sale. Consecinţa unui astfel de raţionament ar fi eludarea dispoziţiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, apreciez că în speţă nu erau incidente normele tranzitorii ale art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 şi că Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revenea competenţa în soluţionarea recursului declarat împotriva hotărârii curţii de apel, conform art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4199/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4192/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
