ICCJ. Decizia nr. 4689/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4689
Dosar nr. 19097/2/2005
Şedinţa publică din 12 mai 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1537 din 29 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, s-a hotărât să se admită ambele apeluri declarate de către părţi împotriva sentinţei civile nr. 136 din 16 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sentinţă care a fost desfiinţată, cu trimiterea cauzei pentru soluţionare în primă instanţă, la Judecătoria sectorului 5.
Pentru aceasta, instanţa de apel a apreciat că fiind vorba de o obligaţie de a face, respectiv să emită Decizia privind oferta de restituire, sau despăgubiri sub formă de echivalent, competentă conform art. 1 C. proc. civ. este judecătoria în raza căreia pârâta îşi are domiciliu.
În acest mod, curtea de apel, în opinia majoritară a considerat inaplicabil art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva susnumitei decizii au declarat recurs reclamanţii B.V. şi B.L. care, invocând pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., au susţinut greşita aplicare a normelor de competenţă de drept comun.
Arată că în pofida faptului că legiuitorul n-a consacrat şi ipoteza omisiunii persoanei notificate de a răspunde notificării, instanţă, cea abilitată să cenzureze actul de dispoziţie, este în mod firesc competentă să se pronunţe asupra măsurilor reparatorii şi în cazul în care acest act cenzurabil lipseşte în situaţia refuzului emitentului de a elibera în termenul legal prevăzut de lege.
Evidenţiază că instanţa are de statuat asupra unor chestiuni de drept izvorâte din specificul raporturilor juridice reglementate prin legea specială, Legea nr. 10/2001, pentru că obligaţia, ca obiect al cererii, n-are izvor în dreptul comun, ci se naşte dintr-o reglementare specială.
În cazul lor, recurenţii-reclamanţi arată că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., pe care le-a invocat instanţa de apel, în raport de care sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, deoarece au parcurs procedura prealabilă administrativă, notificând pe pârâtă, iar nefinalizarea acesteia prin emiterea dispoziţiei/deciziei nu le este imputabilă, pârâta nerespectând termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) legea.
În acest context recurenţii precizează că nu pot fi privaţi de accesul la justiţie, pentru a nu mai discuta că nimeni nu se poate apăra, invocând propria culpă.
Deliberând asupra recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a-l admite deoarece în raport de obiectul cauzei privind obligaţia deţinătorului, să emită prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată, răspunsul la notificare, în sensul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, sunt incidente normele speciale ale acestei legi şi nu cele de drept comun.
De aceea, competenţa în acest caz este dată nu de dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., de drept comun în cazul obligaţiei de a face, ci, de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv alin. (3) din art. 26 ale acestor norme aplicabile şi în condiţia inexistenţei unui răspuns la notificarea, căreia i s-a dat curs de către recurenţi în procedura prealabilă prevăzute de art. 22 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Numai în temeiul acestui act normativ cu dispoziţii speciale îşi pot revendica pretenţiile în cauza de faţă unde recurenţii-reclamanţi cer emiterea deciziei de către deţinător, ceea ce face ca, potrivit art. 26 alin. (3) al legii, competentă în primă instanţă să fie tribunalul, şi nu judecătoria, cum greşit a aplicat legea în materie de competenţă curtea de apel în opinie majoritară. În acest context, calea de atac a apelului la soluţia de fond dată în cauză de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 136 din 16 decembrie 2005 astfel cum a fost îndreptată, printr-o încheiere de rectificare ulterioară, urmează a fi soluţionată de curtea de apel ca instanţă imediat superioară instanţei de fond, în conformitate cu art. 3 pct. 2 C. proc. civ.
Fiind în condiţia prevăzută de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, ca instanţă de recurs, va proceda în sensul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. combinat cu art. 313 acelaşi cod, urmând ca instanţa de trimitere să rejudece cele două apeluri ale părţilor, problema juridică a competenţei fiind dezlegată şi soluţionată deja.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.V. şi B.L. împotriva deciziei civile nr. 1537 din 29 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4832/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4659/2005. Civil → |
|---|
