ICCJ. Decizia nr. 4664/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4664
Dosar nr. 27382/1/2005
nr. vechi 10920/2005
Şedinţa publică din 12 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 4840 din 15 iulie 2004 contestatorii D.C., U.S., U.I. şi N.E. au solicitat în contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului Ploieşti şi Primarul Municipiului Ploieşti anularea dispoziţiei nr. 6051 din 29 iunie 2004 emisă de acesta din urmă, cu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Ploieşti, judeţul Prahova (teren în suprafaţă de 862 mp şi construcţie demolată).
S-a arătat în motivarea cererii că imobilul a fost proprietatea autorilor contestatorilor, notificarea fiindu-le respinsă în mod neîntemeiat, în condiţiile în care au făcut dovada vocaţiei succesorale şi a dreptului de proprietate asupra imobilului.
În cauză a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu de către numita I.S. care a cerut ca şi reclamanţii, anularea dispoziţiei şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, motivând că are aceeaşi vocaţie succesorală ca şi reclamanţii.
Prin sentinţa nr. 1417 din 14 decembrie 2004 Tribunalul Prahova, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat dreptul reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren în suprafaţă de 562 mp şi construcţia demolată, fiind respinsă cererea de intervenţie în interes propriu ca tardivă.
Această sentinţă a fost anulată prin Decizia nr. 583 din 26 aprilie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, care a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit cererea de intervenţie prin admiterea excepţiei de tardivitate, faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd posibilitatea formulării intervenţiei în interes propriu în faţa primei instanţe până la închiderea dezbaterilor.
Evocând fondul, instanţa de apel a admis acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu a anulat dispoziţia atacată, constatând dreptul reclamanţilor şi intervenientei în interes propriu la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul din Ploieşti, judeţul Prahova, compus din teren în suprafaţă de 742 mp şi construcţiile (corp A şi corp B) care au existat pe acesta, valoarea despăgubirilor fiind stabilită conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză (621.000.000 lei pentru teren şi 1.005.979.000 lei pentru construcţii).
Pentru pronunţarea acestei soluţii instanţa a reţinut în fapt, că autorii reclamanţilor şi ai intervenientei, U.V. şi U.M. au cumpărat de la numitul O.I. (în anul 1934) o suprafaţă de teren de 562 mp situat în Ploieşti. Un an mai târziu, respectiv în 1935, acelaşi vânzător a înstrăinat numiţilor N.G. şi N.M. suprafaţa de 101 mp din terenul situat la aceeaşi adresă, cu menţiunea că se învecinează la nord cu terenul proprietatea autorilor reclamanţilor şi intervenientei.
Faţă de împrejurarea că în anul 1934 vânzătorul O.I. înstrăinase o suprafaţă de 562 mp, rezervându-şi o diferenţă de 300 mp, că din aceasta în anul 1935 a mai înstrăinat încă 101 mp, iar la momentul acestei ultime înstrăinări delimitarea terenului era diferită, învecinându-se cu terenul proprietatea autorilor reclamanţilor, s-a concluzionat în sensul unei prezumţii de proprietate în favoarea acestora din urmă.
Astfel, s-a apreciat că diferenţa până la 761 mp a fost dobândită, între cele două înstrăinări, tot de către autorii reclamanţilor, în felul acesta explicându-se şi noile vecinătăţi ale terenului în anul 1935.
Această concluzie s-a sprijinit şi pe conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză, care a identificat terenul ce a făcut obiect al notificării, ca având o suprafaţă de 742 mp.
În privinţa construcţiilor de pe teren (reprezentate de două corpuri, A şi B) s-a reţinut că acestea au fost demolate.
De asemenea, s-a constatat calitatea reclamanţilor şi a intervenientei de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii deoarece au vocaţie succesorală la moştenirea foştilor proprietari şi au formulat cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că nu a fost eliberat certificat de moştenitor a fost găsită nerelevanţă, faţă de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care au operat o repunere în termenul de acceptare a succesiunii în favoarea oricărei persoane având vocaţie succesorală, care nu a renunţat la moştenirea autorului şi care a formulat cerere de restituire în baza acestui act normativ.
Dreptul la despăgubiri a fost recunoscut în egală măsură şi intervenientei, fiind înlăturată susţinerea reclamanţilor potrivit căreia aceasta nu a formulat contestaţie înăuntrul termenului de 30 zile, cu motivarea că nu s-a făcut dovada datei la care acesteia i-a fost comunicată dispoziţia.
Pe de altă parte, chiar dacă nu ar fi respectat termenul de 30 zile pentru atacarea dispoziţiei, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite de unii dintre comoştenitori profită şi celorlalţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatoarele D.C., N.E. şi intimata Primăria Municipiului Ploieşti.
1) Recurentele-contestatoare au criticat soluţia invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele.
În mod nelegal, evocând fondul, instanţa de apel a admis cererea de intervenţie formulată de I.S.
Procedând de această manieră, instanţa a realizat o confuzie între termenul până la care poate fi primită o astfel de intervenţie voluntară în proces şi termenul special, reglementat de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia poate fi atacată dispoziţia primarului.
De asemenea, dispoziţiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. la care face trimitere instanţa nu erau aplicabile în speţă, întrucât intervenienta nu a figurat în aceeaşi notificare cu ceilalţi reclamanţi, astfel încât actele procedurale îndeplinite de aceştia să-i profite.
De aceea, cererea de intervenţie în interes propriu este tardivă, în ce priveşte caracterul ei de plângere împotriva dispoziţiei primarului.
2. Primăria Municipiului Ploieşti a criticat Decizia sub următoarele aspecte:
Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având la bază o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text care se aplică situaţiilor în care titularul dreptului de proprietate era decedat la data preluării bunului.
De asemenea, pentru a face dovada calităţii de succesori, contestatorii nu se puteau prevala doar de certificatele de stare civilă, ci trebuia depus certificatul de moştenitor, ca act final al procedurii succesorale notariale.
S-a realizat de asemenea, o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în accepţiunea dată prin HG nr. 498/2003, din care rezultă că prima teză a alin. (3) din art. 4 vizează numai situaţia în care asupra imobilului ce face obiectul legii a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moştenitor, ce a cuprins succesibili acceptanţi ori succesibili renunţători.
- precizarea câtimii pretenţiilor şi majorarea acestora cu o suprafaţă de 300 mp este inadmisibilă, întrucât contestaţia formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 are un obiect precis, reprezentat de dispoziţia atacată.
În plus, actele depuse la dosar nu demonstrează în nici un fel că autorii contestatorilor ar fi avut vreun drept asupra suprafeţei de 300 mp. Cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt încheiate de către acelaşi vânzător cu doi cumpărători diferiţi. Simplul fapt că cei doi cumpărători sunt vecini nu creează o prezumţie de proprietate în favoarea contestatorilor.
Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), stabilind despăgubiri băneşti în condiţiile în care prin notificările şi contestaţia formulată nu s-a solicitat acest lucru, ci numai acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se prevede doar posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti şi nicidecum obligativitatea stabilirii lor. Acordarea unor astfel de despăgubiri se poate face în urma discuţiilor cu membrii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar nu printr-o decizie arbitrară a instanţei de judecată.
S-a arătat totodată, că instanţa a ignorat teza a doua a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că persoana îndreptăţită poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Or, notificatorii au făcut o astfel de opţiune, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent şi nicidecum despăgubiri băneşti.
Criticile formulate prin intermediul celor două recursuri sunt nefondate.
1) Astfel, în ce priveşte recursul declarat de către contestatoarele D.C. şi N.E., urmează să se constate că modalitatea în care instanţa a procedat la soluţionarea cererii de intervenţie în interes propriu formulată de I.S. este corectă, iar argumentele aduse în sprijinul soluţiei nu sunt contradictorii pentru a atrage aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Intervenienta a justificat, la fel ca şi reclamanţii, calitatea sa de persoană îndreptăţită, de pe urma autorului comun U.V., la acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, recurgerea la calea procedurală a intervenţiei în interes propriu, după ce ceilalţi comoştenitori învestiseră instanţa prin cerere principală, a fost singura modalitate prin care se putea valorifica un drept propriu în cadrul unui proces deja început.
Aprecierea făcută de instanţă, cu trimitere la dispoziţia art. 50 alin. (2) C. proc. civ., asupra formulării în termen a cererii de intervenţie în interes propriu nu este, astfel cum susţin recurentele, rezultatul unei confuzii între dispoziţia procedurală menţionată şi prevederea specială conţinută de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul de atacare a dispoziţiei primarului.
Instanţa a stabilit mai întâi că a fost învestită în termen procedural prin cererea de intervenţie principală, după care a analizat natura dreptului valorificat prin intermediul acestei căi procedurale, şi faptul că este vorba de o contestaţie împotriva dispoziţiei primarului, supusă la rândul ei unui termen, reglementat de dispoziţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest ultim aspect, s-a reţinut pe de o parte, împrejurarea că nu s-a făcut dovada unei date de comunicare a dispoziţiei de la care să curgă termenul de atacare a ei, pentru a se putea trage concluzia pe aspectul tardivităţii, şi pe de altă parte, faptul că oricum, demersul anterior al reclamanţilor care învestiseră deja instanţa era de natură a profita intervenientei, în condiţiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ.
Susţinerea recurentelor în sensul că textul procedural menţionat nu ar fi aplicabil deoarece intervenienta nu a figurat în aceeaşi notificare cu a reclamanţilor-contestatori, nu poate fi primită.
Obiectul contestaţiei l-a reprezentat dispoziţia nr. 6051 din 29 iunie 2004 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti prin care s-a dat răspuns notificărilor formulate de reclamanţi şi de intervenienţi.
Împrejurarea că aceştia au formulat cereri (notificări) de restituire distincte, dar privitoare la acelaşi imobil, nu este de natură, cum eronat se susţine, să ducă la curgerea unor termene de exercitare a contestaţiei diferite. Câtă vreme soluţionarea notificărilor s-a făcut printr-o singură dispoziţie, aceasta face obiectul căii de atac, în condiţiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere situaţia reclamanţilor şi a intervenientei, de comoştenitori ai aceluiaşi proprietar, dispoziţiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. îşi găsesc aplicabilitatea, actul de procedură favorabil (cum este şi contestaţia) îndeplinit de unul dintre ei profitând şi celorlalţi.
Chiar şi pentru ipoteza în care intervenienta nu ar fi dobândit calitatea de parte în proces, efectele favorabile ale hotărârii i-ar fi profitat, întrucât anularea dispoziţiei primarului înseamnă recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii pentru toate persoanele îndreptăţite care au formulat notificări înăuntrul termenului prevăzut de lege. Numai în situaţia în care unul dintre moştenitori nu ar fi urmat procedura (transmiterii notificării către unitatea deţinătoare), de cota succesorală a acestuia ar fi profitat ceilalţi moştenitori care au depus în termen cererea de restituire [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001].
Pentru considerentele arătate, s-a constatat că în cauză s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor procedurale şi de drept substanţial, că argumentele instanţei nu sunt contradictorii, astfel încât motivele de recurs invocate cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. nu subzistă în cauză.
2. Recursul declarat de Primăria Municipiului Ploieşti este de asemenea nefondat, având în vedere următoarele:
Susţinerea potrivit căreia părţile nu ar fi făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite întrucât nu au depus la dosar certificat de moştenitor de pe urma autorului ignoră dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest text reglementează tocmai situaţia acelor persoane care nu au acceptat moştenirea, cu privire la bunuri ce fac obiectul legii, şi care sunt repuse de drept în termenul de acceptare. De asemenea, cererea de restituire (formulată de către reclamanţi în termen) are valoare de act de acceptare a succesiunii.
Încadrându-se în ipoteza textului de lege, reclamanţii şi intervenienta au probat calitatea lor de succesori, pretenţia recurentei de a fi prezentat certificat de moştenitor, singurul care ar avea valoare probatorie, venind să ignore o dispoziţie legală specială.
Referitor la pretinsa majorare a câtimii obiectului pretenţiilor cu suprafaţa de 300 mp şi la caracterul inadmisibil al acesteia, critica este nefondată având în vedere cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata.
Instanţa a fost învestită cu o contestaţie împotriva soluţiei prin care nu s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii aşa încât raportat la acest obiect nu se putea pune problema majorării câtimii pretenţiilor.
În acelaşi timp, cele două suprafeţe de teren fuseseră solicitate prin intermediul notificărilor şi deci, în instanţă, în cadrul contestaţiei, s-a pus în discuţie restituirea întregului teren.
Cu privire la dreptul de proprietate şi la faptul că acesta nu ar fi fost probat pentru o suprafaţă de 300 mp întrucât cele două contracte de vânzare-cumpărare depuse la dosar au fost încheiate cu doi cumpărători diferiţi, critica este de asemenea nefondată.
Instanţa nu a interpretat cel de-al doilea contract, încheiat în anul 1935 de acelaşi vânzător, dar cu familia N. în sensul dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor pentru o diferenţă de teren de 300 mp.
Interpretând succesiunea înstrăinărilor care s-au făcut cu privire la o suprafaţă totală de teren de 862 mp, instanţa a constatat că din anul 1934, când a avut loc prima vânzare, a unei suprafeţe de 562 mp către autorul reclamanţilor, până în anul 1935, când numitului N.G. i s-a înstrăinat din bucata iniţială de teren o suprafaţă de 101 mp, a avut loc o modificare a vecinătăţilor terenului dobândit în anul 1934 în sensul extinderii proprietăţii autorului reclamanţilor (în aşa fel încât terenul dobândit de familia N. în 1935 se învecina cu proprietatea lui U. şi nu cu restul de proprietate, de 300 mp, ce i-ar fi rămas vânzătorului I.O., dacă nu ar fi procedat la o altă înstrăinare între timp).
În aceste condiţii, instanţa s-a întemeiat pe o prezumţie de proprietate în favoarea autorului reclamanţilor, trăgând consecinţa ce se impunea din succesiunea înstrăinărilor, că acesta şi-a întregit proprietatea şi cu suprafaţa de 300 mp.
Potrivit celor expuse, raţionamentul instanţei nu a avut la bază o interpretare eronată a celor două contracte de vânzare-cumpărare (ce ar fi atras incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) întemeindu-se în realitate pe o prezumţie, nerăsturnată prin alte mijloace de probă administrate în cauză.
Motivul de recurs invocat cu referire la art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat în condiţiile în care stabilind natura măsurilor reparatorii, instanţa nu s-a pronunţat în afara limitelor învestirii.
Faptul că notificatorii au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent şi „nicidecum despăgubiri băneşti", astfel cum se menţionează prin motivele de recurs, nu înseamnă că instanţa, făcând aplicarea textelor de lege incidente, nu trebuia să indice felul acestor măsuri reparatorii. Acordarea despăgubirilor băneşti se înscria, la momentul soluţionării contestaţiei, printre formele de reparaţie prin echivalent, atunci când nu este posibilă reparaţia în natură.
În acelaşi timp, a susţine caracterul „arbitrar" al hotărârii instanţei şi faptul că numai „membrii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei" ar fi putut determina cuantumul despăgubirilor, înseamnă din partea recurentei o nesocotire a principiilor după care se desfăşoară procedura judiciară, cu garanţiile procesuale reglementate de lege.
Stabilirea despăgubirilor s-a realizat pe baza rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, la care au avut acces toate părţile şi din conţinutul cărora rezultă criteriile avute în vedere la evaluare.
Pentru considerentele expuse şi criticile formulate prin recursul Primăriei au fost găsite neîntemeiate, urmând a fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele D.C., N.E. şi pârâtul Primarul Municipiului Ploieşti pentru Primăria Municipiului Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 931 din 24 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4659/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4572/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
