ICCJ. Decizia nr. 4941/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4941
Dosar nr. 26364/2/2005
Şedinţa publica de la 22 mai 2006
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 663 din 8 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei D.M.M., împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fiind obligată pârâta (nedeterminată) să soluţioneze notificarea nr. 593 din 11 iulie 2001, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta s-a adresat cu notificare înregistrată sub nr. 593 din 11 iulie 2001, Primăriei Municipiului Bucureşti, care nu a fost soluţionată nici până la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, deşi s-a împlinit termenul prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificat prin OUG nr. 10/2003 (respectiv 14 mai 2003), pentru depunerea actelor doveditoare, actele depuse după expirarea acestui termen nemaifiind admise ca probe pentru soluţionarea notificării.
În raport de dispoziţiile art. 22 şi art. 23 din Legea 10/2001, s-a apreciat că pârâta avea obligaţia să soluţioneze notificarea pe baza actelor doveditoare depuse de reclamantă până la 14 mai 2003, obligaţie ce nu a fost respectată de către unitatea deţinătoare.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 1569 A din 22 ianuarie 2005, a respins apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, împotriva acestei hotărâri, instanţa de apel reţinând că este neîntemeiată excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului ca primă instanţă în soluţionarea cauzei.
În acest sens s-a avut în vedere că, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalul, secţia civilă, este competent să judece contestaţiile formulate de către persoanele care au urmat procedura administrativă împotriva deciziilor motivate prin care s-a făcut persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent.
Interpretând această dispoziţie legală logic şi sistematic, instanţa a reţinut că intenţia legiuitorului a fost ca tribunalul să judece toate litigiile născute din aplicarea Legii nr. 10/2001, inclusiv în situaţiile în care persoana juridică deţinătoare refuză să răspundă notificării formulată de către persoana îndreptăţită. Astfel, nu se pot interpreta dispoziţiile art. 24 alin. (8) şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că Tribunalul este competent numai în situaţiile expres prevăzute, iar în toate celelalte cazuri competenţa soluţionării ar reveni judecătoriei,fiind evident că legiuitorul a avut în vedere tribunalul ca instanţă competentă general pentru litigiile având ca temei prevederile Legii nr. 10/2001. Faptul că nu au fost menţionate şi celelalte situaţii pe care instanţele judecătoreşti sunt competente să le analizeze (refuzul, omisiunea de a răspunde la notificări, răspunsuri negative) nu reprezintă decât o lacună a Legii, prevederile art. 24 alin. (8), aplicându-se decât prin analogie.
În ceea ce priveşte fondul pricinii, Curtea a reţinut că susţinerile apelatei sunt nejustificate având în vedere următoarele considerente:
Pentru a putea beneficia de prorogarea legală a termenului de 60 de zile, în care unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe asupra notificării, ar fi trebuit ca aceasta, în interiorul respectivului interval de timp şi în urma analizei actelor doveditoare deja depuse de către intimata reclamantă, să comunice acesteia faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Potrivit pct. 23.1 alin. (3) din HG nr. 498/2003, comunicarea cu respectivul conţinut trebuia să îmbrace forma scrisă.
În speţă, o astfel de comunicare nu a existat, simpla adresă cu nr. 287 din 25 aprilie 2005, a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001, neputând suplinii lipsa comunicării şi nici să atragă prorogarea termenul de soluţionare a notificării, întrucât a fost emisă în procedura de soluţionare a litigiului, cu mult timp după împlinirea termenului de 60 de zile de la data depunerii notificării.
Pe de altă parte, caracterul relativ al normei care prevede termenul de 60 de zile, nu justifică nici nerespectarea acestuia şi nici obligaţia ce revine potrivit Legii nr. 10/2001, unităţii deţinătoare sesizate cu soluţionarea unei notificări de a se pronunţa asupra solicitării făcute în interiorul termenului sau în interiorul unui termen rezonabil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei în primă instanţă, susţinând că în raport de obiectul cererii, „obligaţie de a face", competenţa ca instanţă de fond revenea judecătoriei potrivit disp. art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Critica vizând fondul cauzei se referă la faptul că hotărârea instanţei de fond este greşită dată cu ignorarea pct. 28.1 din HG nr. 498/2003, deoarece reclamanta nu a dovedit momentul depunerii ultimului înscris şi nici nu a făcut dovada existenţei unei astfel de precizări, astfel că prin adresa nr. 287 din 25 aprilie 2005, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, a învederat cauza nesoluţionării notificării, dosarul fiind incomplet.
Mai arată recurentul că în Legea nr. 10/2001 şi HG nr. 498/2003, se fac referirii cu privire la prorogarea termenului de 60 de zile în cazurile dosarelor incomplete şi că termenul respectiv este unul de recomandare.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Corect a reţinut instanţa de apel în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială ca primă instanţă a tribunalului în soluţionarea cauzei de faţă, ca fiind neîntemeiată.
Sub acest aspect nu pot exista dubii deoarece în Legea nr. 10/2001, la art. 24 alin. (8), abrogat şi devenit art. 24 alin. (31)1 , după modificarea legii, tribunalul, secţia civilă, este competent să judece contestaţiile formulate de persoanele ce se pretind îndreptăţite, care a urmat procedura administrativă, împotriva deciziilor sau dispoziţiilor motivate prin care s-au soluţionat notificările.
Chiar dacă Legea nu reglementează expres şi cazurile în care entităţile investite cu soluţionarea notificării nu răspund acestora în termen interpretând norma indicată anterior, este evident că intenţia legiuitorului a fost ca soluţionarea tuturor litigiilor, izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie soluţionate de tribunal.
Legiuitorul a avut în vedere prin această normă tribunalul ca instanţă competentă general pentru toate litigiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba despre o normă restrictivă care să fie interpretată în sensul că tribunalul este competent să judece în primă instanţă numai contestaţiile împotriva deciziilor sau dispoziţiilor motivate prin care s-au respins notificările sau cererile de restituire în natură.
Faptul că nu au fost menţionate şi celelalte situaţii ce trebuiesc analizate de către instanţele judecătoreşti, reprezintă numai o lacună a legii, dispoziţiile art. 24 alin. (31)1 urmând a fi aplicate prin analogie tuturor situaţiilor.
Instanţa de apel a soluţionat corect pricina şi în ceea ce priveşte fondul său.
Recurentul, pentru a putea beneficia de prorogarea legală a termenului de 60 de zile, în interiorul căreia trebuia să se pronunţe asupra notificării formulată de intimata reclamantă, trebuia ca în acest interval de timp, faţă de actele anexate să comunice că documentaţia este incompletă, comunicare ce trebuia să îmbrace forma în scrisă.
Caracterul relativ al normei care prevede termenul de 60 de zile nu justifică nici nerespectarea acestuia şi nici a obligaţiei ce îi revine prin lege de a răspunde la notificare în interiorul termenului sau într-un termen relativ rezonabil.
Faţă de data depunerii notificării (22 martie 2001) şi data sesizării instanţei (23 martie 2005), s-a depăşit cu mult termenul de 60 de zile cât şi un termen apreciat ca rezonabil..
Având în vedere cele reţinute mai sus, critica formulată de către recurent este nefondată astfel că faţă de disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1569 din 22 noiembrie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4941/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4939/2005. Civil → |
|---|
