ICCJ. Decizia nr. 5/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul Primarul Municipiului Buzău a chemat în judecată SC T.C. SRL pentru a fi obligată la plata sumei de 210.490.800 lei, reprezentând echivalentul sumei de 7800 dolari SUA, redevență datorată pe perioada decembrie 1998 - ianuarie 2001, la majorările de întârziere și rezilierea contractului de concesiune nr. 11019/1991 intervenit între părți.
Prin sentința nr. 237 din 6 aprilie 2001 Tribunalul Buzău, secția comercială, a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâta SC T.C. SRL și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buzău, având în vedere natura civilă a contractului.
Aceiași instanță, prin sentința civilă nr. 10745 pronunțată la 30 octombrie 2001 a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei 9.900 dolari SUA, cu titlul de redevență și 9.405 dolari SUA, plătibili în lei la data executării hotărârii.
A constatat reziliat contractul de concesiune nr. 11019 din 22 iunie 1998.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC T.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 82 din 8 februarie 2002, Tribunalul Buzău a admis apelul, a schimbat în totalitate hotărârea instanței de fond și a respins acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a avut o atitudine culpabilă, atât în derularea contractului, prin blocarea contului în care urma să se facă plata redevenței, iar pe de altă parte, prin nepredarea efectivă a locurilor de parcare prevăzute în anexa 1 la contract.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul Municipiului Buzău, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1142 din 23 mai 2002 a Curții de Apel Ploiești, care a casat decizia pronunțată în apel de Tribunalul Buzău și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.
în rejudecarea apelului, după casare, prin decizia civilă nr. 900 din 25 noiembrie 2002, Tribunalul Buzău a admis apelul declarat de pârâta SC T.C. SRL, a schimbat în parte sentința civilă nr. 10745 din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Buzău, în sensul că a înlăturat obligația pârâtei de a plăti reclamantului penalitățile de întârziere, menținând restul dispozițiilor sentinței.
în considerente, instanța de trimitere a păstrat motivarea instanței de fond, referitoare la culpa reținută în neplata redevenței (ignorând considerentele deciziei de casare, care stabilește în mod indubitabil că pârâtei nu i se poate reține nici o atitudine culpabilă și cea ce privește plata redevenței).
S-a reținut că pârâta a folosit efectiv 441 locuri de parcare din 496 contracte, așa încât datorează redevență lunară de 300 dolari SUA, indiferent de profitul realizat, conform clauzei cuprinse la art. 2 din contractul de concesiune.
Au fost menținute considerentele potrivit cu care prima instanță a apreciat rezilierea de drept a contractului de concesiune, întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligația plății redevenței în termenul prevăzut în contract, precum și cele referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., potrivit cu care, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Soluția Tribunalului Buzău a fost confirmată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, care, prin decizia nr. 605 din 27 martie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.C. SRL.
Pârâta a exercitat contestație în anulare, iar prin decizia nr. 19813 din 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a admis contestația în contradictoriu cu SC T.C. SRL, a anulat decizia civilă nr. 605/2003 și a fixat termen pentru judecarea recursului.
Ulterior Curtea de Apel Brașov (sesizată după strămutare) a respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 900 din 25 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău.
în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 300 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 10745 din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Buzău, decizia civilă nr. 900 din 25 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău și deciziei civile nr. 1154/R din 9 octombrie 2003 a Curții de Apel Brașov, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Recursul în anulare este inadmisibil.
Este de reținut în primul rând că recursul în anulare are ca temei de drept prevederile art. 330 C. proc. civ., în conformitate cu care, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din oficiu, sau la cererea Ministerului Justiție, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție "hotărârile irevocabile".
Conform textului citat, recursul în anulare este o cale extraordinară de atac care are ca obiect numai hotărârile judecătorești irevocabile.
Prin art. 1 pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003 au fost abrogate art. 330-3304, dispoziții procedurale care reglementează calea de atac a recursului în anulare.
De aceea, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 (28 august 2003) această cale de atac nu mai există.
în consecință, ca urmare a desființării căii de atac mai sus menționate, pentru situațiile de conflict între normele procesuale în timp se aplică art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003 care dispun că, hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.
în cazul concret dedus judecății, interpretarea textului citat este că această prevedere se aplică numai dacă la data pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile, exista această cale de atac.
Concluzionând, hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate după data în vigoare a O.U.G. nr. 58/2003 nu mai pot fi atacate cu recurs în anulare, deoarece această cale de atac a fost desființată.
Astfel fiind, recursul în anulare declarat împotriva hotărârii irevocabile a instanței de recurs pronunțată la 9 octombrie 2003, deci după data intrării în vigoare la 28 august 2003, a O.U.G. nr. 58/2003 este inadmisibil și a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 441/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3622/2005. Civil → |
|---|
