ICCJ. Decizia nr. 5057/2005. Civil

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 5057

Dosar nr. 439/200.

Şedinţa publică din 9 iunie 2005

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 7 august 2001 reclamanta T.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 139 din 20 septembrie 2001 emisă de pârâta SC M. SA Constanţa, solicitând anularea acesteia şi obligarea la restituirea în natură a imobilului proprietatea sa situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 81 mp şi construcţie cu parter şi etaj.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat că imobilul a constituit proprietatea părinţilor săi, fiind apoi dobândit de reclamantă de la aceştia prin actul de donaţie din 29 martie 1945. Imobilul a figurat în evidenţele ICRAL Constanţa fiind preluat prin Decizia nr. 69/1962 emisă în baza sentinţei civile nr. 4145 din 19 septembrie 1961 a Tribunalului Constanţa ca bun abandonat.

Prin Decizia nr. 127 din 12 martie 1991 a Prefecturii Constanţa, imobilul a fost transferat la SC R.O. SA, în prezent SC M. SA.

În aceste condiţii, se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar respingerea cererii de către SC M. SA este neîntemeiată.

Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2002,

- a respins cererea de suspendare;

- a respins excepţia inadmisibilităţii;

- a respins contestaţia ca nefondată

S-a reţinut pentru aceasta că lipsurile cererii de chemare în judecată au fost complinite.

- acţiunea este admisibilă, raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001;

- pe fondul cauzei, nu a fost depusă sentinţa civilă nr. 4145 din 19 septembrie 1961 prin care se pretinde că imobilul a fost preluat de stat, dar chiar dacă aceasta ar exista, s-ar desprinde concluzia că imobilul a fost preluat în mod abuziv şi cu titlu nevalabil, potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001. Ori potrivit art. 46 alin. (2) nu s-a dovedit că pârâta ar fi fost de rea-credinţă când a cumpărat acţiunile prin contractul nr. 241 din 12 aprilie 1996.

Prin Decizia civilă nr. 142 din 19 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea T.M. împotriva sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2002 a Tribunalului Constanţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Imobilul se află în proprietatea intimatei ca efect al procesului de privatizare, în condiţiile Legii nr. 15/1990, Legii nr. 58/1991 şi a Legii nr. 55/1995.

Drept urmare, terenul se află în patrimoniul privat al Municipiului Constanţa, pentru acesta în condiţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a notificat pe primar, iar construcţia se află în patrimoniul intimatei.

Construcţia, în urma războiului, a bombardamentului din 1941, a suferit avarii serioase care nu au fost remediate de proprietarii imobilului, situaţie în care, prin prezumţie (refacerea) şi starea actuală a clădirii se datorează autorităţii locale.

Reclamanta nu a optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent, prin urmare criticile referitoare la dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 urmează a fi respinse, în raport şi de prevederile art. 294 C. proc. civ.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat de intimată cu Fondul Proprietăţii de Stat, până la dovada relei-credinţe sau a nerespectării condiţiilor de valabilitate, conform legii, este valabil. În consecinţă capitalul social al societăţii este egal cu valoarea nominală a acţiunilor cumpărate, în care este inclus şi imobilul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta susţinând că:

S-au încălcat principii fundamentale ale dreptului procedural civil.

Hotărârea nu a fost pronunţată în şedinţă publică, conform minutei hotărârii.

A fost încălcat dreptul la apărare al părţilor, nu s-a respectat continuitatea completului de judecată, iar instanţa nu a manifestat rol activ.

S-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, întrucât procedura de citare cu apelanta nu a fost legal îndeplinită pentru termenul de judecată din 12 noiembrie 2002.

Pe fondul cauzei hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât: cuprinde motive străine de natura pricinii, respingerea notificării de către pârâtă ca şi contestaţia, respectiv apărările formulate nu au vizat identificarea imobilului din litigiu, starea de fapt reţinută fiind nereală, iar motivarea hotărârii, în afara apelului şi a cadrului procesual.

S-au aplicat greşit dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât chiar dacă cererea a fost formulată pentru restituirea în natură, unitatea deţinătoare avea obligaţia de a face propuneri pentru despăgubiri. Sub acest aspect, nu se poate susţine că în apel a fost schimbat obiectul cererii.

Instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat natura sa, întrucât, contestatoarea nu a solicitat să se constate nulitatea actelor juridice de înstrăinare, iar instanţa avea obligaţia să verifice în primul rând dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau nu, în raport de prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Recursul este fondat potrivit celor ce urmează:

În adevăr, potrivit art. 258 C. proc. civ. dispozitivul (minuta) hotărârii care se întocmeşte de îndată, se pronunţă în şedinţă, chiar în lipsa părţilor.

Aşadar, potrivit legii, atât minuta hotărârii cât şi dispozitivul ei, trebuie să cuprindă, printre altele, data la care s-a pronunţat şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, nerespectarea acestor condiţii fiind sancţionată cu nulitatea.

Or în speţă, minuta hotărârii nu cuprinde o astfel de menţiune, a pronunţării în şedinţă publică, hotărârea fiind deci casabilă din acest punct de vedere.

În raport de această soluţie, susţinerile din recurs făcute în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, nerespectarea continuităţii completului de judecată, nelegala realizare a procedurii de citare cu apelanta pentru termenul de judecată din 12 noiembrie 2002, rămân fără semnificaţie, ele fiind de altfel şi nefondate faţă de actele şi lucrările dosarului.

Pe fondul cauzei, este de reţinut, în ce priveşte judecata, că hotărârea atacată a fost dată, în parte, cu depăşirea cadrului procesual stabilit prin motivele de apel şi apărările formulate.

Astfel, firesc, motivele de apel au fost formulate în raport de soluţia dată în primă instanţă care, pe fondul cauzei, exclusiv, a avut în vedere împrejurarea că în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, actul juridic de înstrăinare, făcut în cadrul procesului de privatizare, este lovit de nulitate absolută în afară de cazul în care a fost încheiat cu bună-credinţă.

Dincolo de aceasta, instanţa de apel a considerat a fi nejustificată cerinţa analizării faptului dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil, apreciind, în esenţă şi explicit, cu referire la aplicabilitatea prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, numai asupra bunei-credinţe în legătură cu actul de privatizare.

Mai mult, în ce priveşte identitatea imobilului, se apreciază în considerentele hotărârii, că acesta fiind grav avariat în cursul anului 1941, refacerea şi starea actuală a clădirii se datorează prin prezumţie autorităţii locale, şi pentru acest argument, apelul fiind respins.

Or, o asemenea chestiune nu a fost invocată ca apărare în apel, decât prin concluziile scrise depuse în cauză, în vederea pronunţării.

Conchide apoi instanţa că, potrivit art. 1169 C. civ., reclamanta nu a dovedit dacă imobilul donat în anul 1945 este acelaşi cu cel din 1927, dacă era proprietară în momentul preluării bunului de către stat, modalitatea în care imobilul a intrat în proprietatea Statului, legile încălcate în procesul de privatizare şi reaua-credinţă a intimatei.

Se impune aşadar şi pentru aceste considerente casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare, urmând a se clarifica, în contradictoriu şi, eventual, prin suplimentarea probatoriului.

- chestiunea identităţii imobilului pentru a se determina astfel norma legală aplicabilă din Legea nr. 10/2001 privind posibilitatea restituirii în natură,

- faptul dacă preluarea de către stat a imobilului a fost cu sau fără titlu valabil, cu referire la sentinţa civilă nr. 4145/1961 invocată de reclamant în acest sens, numai de aici putând decurge, potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) şi (4) din lege, aprecierea corectă asupra valabilităţii actelor juridice de înstrăinare, pentru ipoteza bunei-credinţe, sau, alternativ, a încălcării dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare atunci.

Sub acest aspect, este necesar, desigur, a se depune la dosar, actul de privatizare.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312, art. 314 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea atacată şi a se trimite cauza spre rejudecare, ocazie cu care se vor avea în vedere şi celelalte chestiuni invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta T.(fostă G.)M. împotriva deciziei civile nr. 142/c din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2005.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5057/2005. Civil