ICCJ. Decizia nr. 4942/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4942
Dosar nr. 11839/200.
Şedinţa publică din 7 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 28 septembrie 1995, Ş.T. şi Ş.S., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ş.I. şi Ş.T. , să dispună intabularea în C.F. 726 BULZ a dreptului lor de proprietate asupra unui imobil, construcţie şi teren, astfel cum a fost identificat prin sentinţa civilă nr. 4937/1993 a Judecătoriei Oradea.
Ulterior, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând instanţei să pronunţe, în legătură cu acest imobil, o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare şi intabularea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în cartea funciară.
Prin sentinţa civilă nr. 5659 din 24 iunie 1999, Judecătoria Oradea a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentând „magazie", existent pe terenul proprietatea pârâţilor, înscris în „C.F. 729 Bulz, în baza actului intitulat „declaraţie", întocmit la data de 10 aprilie 1993 între pârâţii Ş.I. şi Ş.T. şi numitul L.Ş., în calitate de mandatar al reclamantului Ş.T., în schimbul preţului de 300.000 lei, achitat integral, hotărârea urmând a ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
A dispus totodată, intabularea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei reprezentând „magazie", după identificarea numărului topo al parcelei din C.F. 729 Bulz, pe care există construcţia.
Tribunalul Bihor, prin Decizia civilă nr. 123/A din 30 ianuarie 2002, a admis apelul pârâţilor şi schimbând sentinţa, a respins acţiunea, reţinând în esenţă că în mod greşit prima instanţă a interpretat actul întocmit de părţi la 10 aprilie 1993 ca pe un contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu sunt întrunite cerinţele legii privind valabilitatea unui astfel de contract.
Prin Decizia nr. 1072 din 8 decembrie 2003, Curtea de Apel Oradea, a admis recursul formulat de reclamanţii Ş.T. şi Ş.S. şi a casat Decizia tribunalului, reţinând cauza în vederea rejudecării apelului, cu motivarea că judecata în apel s-a făcut fără ca procedura de citare să fi fost legal îndeplinită.
Aceeaşi instanţă, prin Decizia nr. 189 din 11 martie 2004, rejudecând apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5659 din 24 iunie 1999 a Judecătoriei Oradea, a schimbat sentinţa iar pe fond a respins acţiunea, reţinând că actul sub semnătură privată intitulat „declaraţie" prezentat de reclamanţi în susţinerea acţiunii, nu îndeplineşte condiţiile unei promisiuni de vânzare-cumpărare care să stea la baza unei prestaţii tabulare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal, reclamanţii Ş.T. şi Ş.S. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. susţin în esenţă că înscrisul întocmit la 10 aprilie 1993, consfinţeşte operaţiunea juridică a vânzării-cumpărării şi nu a împrumutului, pârâţii obligându-se să intabuleze construcţia pe numele reclamanţilor, formă de publicitate imobiliară ce succede transferului, respectiv dobândirii proprietăţii.
Totodată, se mai arată, obiectul convenţiei este determinabil, existând suficiente date pentru identificarea construcţiei, iar trimiterea la crearea unui drept de superficie în favoarea reclamanţilor, este greşită.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed.
În înscrisul sub semnătură privată intitulat „declaraţie" întocmit la 10 aprilie 1993 (dos. 10442/1995 al Judecătoriei Oradea) se consemnează primirea de către pârâţi a sumei de 300.000 lei de la L.Ş., „în numele" fiului lor Ş.T., domiciliat în SUA, sumă cu care, se arată, va fi cumpărată magazia de pe terenul proprietatea pârâţilor, şi se va proceda la intabularea în C.F.
La data întocmirii a acestui înscris, pârâtul Ş.I. era doar proprietarul terenului de sub construcţie, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 4937 din 22 iunie 1993 a Judecătoriei Oradea constatându-se că, prin accesiune, a devenit şi proprietarul construcţiei.
În mod corect, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a reţinut că înscrisul sub semnătură privată prezentat de reclamanţi în susţinerea acţiunii, nu îndeplineşte condiţiile de validitate ale unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Astfel, înscrisul invocat nu certifică decât primirea unei sume de bani, din restul menţiunilor neputându-se desprinde o intenţie clară in futurum privind fie înstrăinarea, fie donaţia construcţiei în litigiu.
Pe de altă parte, în cazul unei vânzări, atât obiectul cât şi preţul trebuiesc bine determinate, iar intenţia de a înstrăina să transpară cu claritate din clauzele contractuale.
Or, în speţă, din actul prezentat nu rezultă nici numărul topografic pe care este amplasată construcţia şi nici preţul pretinsei vânzări. Totodată, în contextul arătat, apare total confuză clauza inserată în alineatul 3 al înscrisului potrivit căreia „ în caz de deces al unuia dintre părinţi, terenul împreună cu clădirea să fie intabulate numai pe numele fiului nostru Ş.T. şi Ş.S.".
În ce priveşte trimiterile făcute de instanţă la celelalte probe administrate în cauză, inclusiv la corespondenţa dintre părţi, acestea sunt judicioase în contextul analizei în ansamblu a probatoriului administrat, având ca scop interpretarea corectă a voinţei părţilor, inserată în actul ce a stat la baza cererii introductive.
În considerarea celor ce preced, recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Ş.T. şi Ş.S. împotriva deciziei civile nr. 189 din 11 martie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5057/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4976/2005. Civil. Stabilirea competenţei → |
|---|
