ICCJ. Decizia nr. 5186/2005. Civil. SUSPENDARE EXECUTARE DECIZIE. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5186
Dosar nr. 27508/1/2005
Nr. vechi 11046/200.
Şedinţa publică din 26 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 90 din 1 februarie 2005, Tribunalul Covasna a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de SC C. SA şi A.V.A.S., precum şi excepţiile prematurităţii, inadmisibilităţii şi necompetenţei, respectiv cererea de disjungere formulată de A.V.A.S.
A fost admisă plângerea formulată de B.R. şi G.I., în contradictoriu cu SC C. SA şi s-a anulat Decizia nr. 1 din 22 iunie 2001 emisă de intimată. S-a admis cererea petiţionarilor şi a fost obligată intimata să le plătească despăgubiri băneşti pentru imobilul înscris în C.F. a localităţii Sf. Gheorghe, cu nr.top. 157, în suprafaţă de 1485 mp, în prezent grădină şi restaurant, nr.top.156/2, în suprafaţă de 1012 mp, în prezent grădină, depozit, terasă acoperită pe parter şi etaj, terasă acoperită pe parter, terasă descoperită, laborator, carmangerie şi anume: suma de 396.894.046 lei echivalentul a 11.686 dolari SUA pentru construcţii şi suma de 2.120.202.700 lei, echivalentul a 62.425 dolari SUA la cursul în lei la data plăţii, stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expertul Z.I.
Intimata a fost obligată să plătească suma de 5.460.000 lei cheltuieli de judecată şi s-a respins cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de SC C. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele împrejurări.
Prin notificarea nr. 8/2001, B.R., născută G. şi G.I., moştenitori ai foştilor proprietari tabulari, au cerut să le fie restituit în natură imobilul înscris în C.F. Sf. Gheorghe, nr.top. 157 şi 156/2 (în prezent restaurantul S.), iar unitatea notificată, SC C. SA, prin Decizia nr. 1 din 22 iunie 2001, a respins cererea de restituire în natură, constatând că imobilul a intrat în posesia sa cu titlu, prin cumpărarea a 39,9% din acţiunile societăţii.
Petiţionarii au formulat şi o altă acţiune, în contradictoriu cu mai mulţi pârâţi, printre care şi pârâta SC C. SA, iar în acel proces s-a anulat contractul de donaţie încheiat de autorii lor cu Statul Român şi s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC C. SA.
Imobilul care face obiectul procesului a fost preluat de stat printr-un contract de donaţie care, fiind anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu poate fi considerat titlu valabil, iar intimata SC C. SA, care a cumpărat acţiunile deţinute de FPS, avea la data notificării calitatea de unitate deţinătoare.
În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică, în care este stabilită destinaţia imobilului, iar în privinţa sistemului constructiv al clădirilor, expertul a stabilit care sunt părţile vechi realizate anterior anilor 1961-1964 şi cele construite ulterior, precum şi faptul că în urma transformării suferite a rezultat o clădire nouă faţă de cea preluată de stat.
De aceea, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se pot acorda măsuri reparatorii numai prin echivalent. Transformările sunt evidente şi pentru faptul că imobilul care la data preluării avea destinaţia de locuinţă, în prezent este folosit ca restaurant, având şi unele anexe.
Articolul 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că în cazul în care persoana îndreptăţită a cerut restituirea în natură, însă aceasta nu este aprobată, unitatea deţinătoare va transmite Decizia ori dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti către prefectura în a cărei rază îşi are sediul. Una din variantele în care poate fi realizat dreptul la despăgubiri băneşti este cea prevăzută la litera a.
Intimata este unitate deţinătoare în sensul legii, chiar dacă în timpul procesului a înstrăinat imobilele cu sumele de 3.500.000.000 lei exclusiv TVA şi 922.655.000 lei exclusiv TVA.
Prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, deoarece imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar art. 20.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 priveşte restituirea în natură.
Intimata are calitate procesuală, chiar dacă a înstrăinat imobilul, pentru că în preţul primit este inclusă şi valoarea construcţiilor preluate de la autorii reclamanţilor, care nu au fost demolate, iar în cauză sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 24 alin. (1) şi (2) din lege.
Excepţia necompetenţei materiale şi cererea de disjungere formulate de chemata în garanţie nu sunt întemeiate, deoarece, potrivit art. 63 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu cererea principală.
Neîntemeiate sunt şi excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii, deoarece în privinţa prematurităţii s-au invocat aspecte privitoare la condiţiile prevăzute de legislaţia în materia privatizării, iar legat de inadmisibilitate s-au invocat aspecte privitoare la necesitatea adresării notificării prefecturii şi obligativitatea parcurgerii procedurii administrative.
Cererea de chemare în garanţie se respinge, pentru că, aşa cum a susţinut chemata în garanţie, nu sunt îndeplinite prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, care impun condiţia existenţei unei hotărâri definitive şi irevocabile de obligare a intimatei la echivalentul bănesc al imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 621/A din 5 iulie 2005, Curtea de Apel Braşov a respins apelul formulat de pârâta SC C. SA împotriva sentinţei tribunalului, reţinând că imobilul fiind preluat fără titlu valabil nu sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar precizarea acţiunii, în sensul solicitării de măsuri reparatorii în echivalent, a fost determinată de faptul că expertul a stabilit că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.
Reţine instanţa de apel, că pârâta are calitate procesuală, deoarece este deţinătoarea bunului înregistrat în patrimoniul său, iar, conform art. 24 alin. (1) şi (2) din lege, avea obligaţia să facă oferta de despăgubiri.
Instanţa judecătorească are, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, competenţa să stabilească cuantumul despăgubirilor, obligaţia de plată revine unităţii deţinătoare şi nu Ministerului de Finanţe, A.V.A.S. sau prefecturii, iar cererea de chemare în garanţie corect a fost respinsă, faţă de prevederile art. 32 alin. (5) din Legea nr. 99/1999.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta care, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici.
- Concluzia instanţei de apel stabileşte o premisă falsă „pentru că a statuat că imobilul este supus restituirii, însă, după cum s-a dovedit în cursul judecăţii, reclamanţii au dreptul numai la restituirea prin echivalent.
- Decizia contestată nu este supusă anulării, deoarece a fost dată în raport cu cererea formulată de contestatori, care prin notificare au solicitat restituirea în natură. Obligarea intimatei la despăgubiri băneşti a fost cerută în cursul procesului, prin precizarea de la fila 122, iar cererea de restituire în natură nu este întemeiată, pentru că reclamanţii au precizat că solicită măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti.
- Printr-o motivare care încalcă prevederile art. 261 C. proc. civ. instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă are calitate procesuală pasivă, are obligaţia de a propune şi oferi despăgubiri şi că instanţa este competentă să stabilească cuantumul acestor despăgubiri.
Aceste reţineri constituie o încălcare a legii, deoarece persoana interesată are obligaţia să identifice imobilul, iar petiţionarii aveau cunoştinţă că bunul este nou în proporţie de 70% şi că urmează regimul juridic al restituirii prin echivalent.
De aceea, „faţă de prevederile care stabilesc că unitate deţinătoare este una din unităţile la care statul are rol preponderent", instanţa trebuia să stabilească fără echivoc, cine are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, iar faţă de precizarea că se cer despăgubiri băneşti trebuiau aplicate prevederile art. 36 alin. (2), art. 30 alin. (2) sau art. 35, art. 27 alin. (2), după caz.
Decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care s-a bazat reţinerea că recurenta are calitate procesuală pasivă şi nu unul din celelalte organe menţionate de lege, iar nivelul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari se stabileau după procedura instituită de art. 36 din Legea nr. 10/2001 şi nu de instanţă. În hotărâre se fac referiri la art. 31 din lege pentru justificarea stabilirii cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată, însă textul are în vedere accesul la justiţie după ce despăgubirile au fost acordate de autoritatea administrativă.
Susţine recurenta, că intimaţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri băneşti, însă acestea se acordă de prefectura în a cărei rază teritorială se află imobilul, iar pentru situaţia în care donaţia este anulată, cum este cazul în speţă, obligaţia de plată revine Ministerului Finanţelor.
Argumente în acest sens există atât în legea specială, cât şi în art. 834 C. civ.
Prin urmare, obligaţi să facă plata despăgubirilor băneşti fiind, după caz, Ministerul Finanţelor, Prefectura Covasna sau A.V.A.S. , greşit prin Decizia atacată s-a menţinut obligarea la plată a SC C. SA. Legea, prin deţinător juridic, a avut în vedere pe titularul obligaţiei de reparaţie, iar imposibilitatea restituirii în natură a bunului atrage după sine lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei.
Recursul va fi admis, pentru considerentele la care ne vom referi în continuare.
În declaraţia de recurs sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă criticile formulate fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta nu a formulat critici în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., text care are în vedere schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului pe care părţile l-au încheiat şi nu greşita calificare a cererilor formulate de acestea, iar dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece hotărârile pronunţate de tribunal şi de instanţa de apel cuprind motivele pe care se sprijină soluţiile date.
Sunt însă incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece soluţia obligării recurentei-pârâte la plata despăgubirilor băneşti către intimaţii-reclamanţi, pronunţată de tribunal, păstrată de instanţa de apel, este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Recurenta are calitate procesuală pasivă, pentru că, fiind deţinătoarea bunului la data notificării, intimaţii-reclamanţi i-au transmis notificarea care are conţinutul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar aceasta, prin Decizia nr. 1 din 22 iunie 2001, le-a respins cererea.
Acţiunea pentru anularea dispoziţiei emise în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3) din Legea republicată] este specifică raportului juridic izvorât din aplicarea legii speciale, raport care se naşte între notificator şi unitatea care prin decizie sau dispoziţie a soluţionat notificarea.
Calitatea de unitate deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, rezultă din faptul deţinerii imobilului şi soluţionarea notificării de către recurentă prin dispoziţia contestată.
Faptul că intimaţii-reclamanţi prin notificare au cerut restituirea în natură a imobilului nu justifica soluţia respingerii cererii, deoarece, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluţionării notificării, dacă restituirea în natură nu era aprobată sau nu era posibilă, după caz, persoanei îndreptăţite trebuia să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Faţă de precizarea contestatorilor că cer despăgubiri băneşti, instanţele trebuiau să aplice însă prevederile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluţionării pricinii şi nu toate textele invocate de recurentă, iar, în raport cu aceste prevederi, nu putea să fie obligată unitatea deţinătoare la plata despăgubirilor băneşti.
Articolul 36 din lege prevedea, în alin. (3), că în cazul în care persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deţinătoare transmite Decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturii în a cărei rază acestea îşi au sediul.
Conform art. 37, după centralizarea notificărilor şi ofertelor de acordare a despăgubirilor băneşti, prefectura urma să transmită centralizatoarele Ministerului Finanţelor Publice.
Prin urmare, tribunalul, care corect a anulat Decizia contestată, putea doar să stabilească drepturile ce se cuvin intimaţilor-reclamanţi sub forma despăgubirilor băneşti, în raport cu valoarea imobilelor, fără să o oblige pe recurenta-pârâtă la plata acestor despăgubiri, deoarece, conform art. 40 din lege (în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate), pe baza evaluării despăgubirilor, urma ca prin lege specială să se reglementeze modalităţile, cuantumul şi procedurile de acordare a despăgubirilor băneşti care puteau fi plafonate.
În prezent, regimul despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 este stabilit prin Legea nr. 247/2005 care nu cuprinde dispoziţii privind obligaţia de plată a despăgubirilor de către unitatea deţinătoare.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtă va fi admis, se va casa în tot Decizia instanţei de apel şi în parte sentinţa tribunalului şi se va respinge cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor băneşti, reprezentând dreptul acestora la măsuri reparatorii.
Restul dispoziţiilor sentinţei vor fi păstrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA.
Casează în tot Decizia civilă nr. 621/Ap din 5 iulie 2005 a Curţii de Apel Braşov şi în parte sentinţa civilă nr. 90 din 1 februarie 2005 a Tribunalului Covasna.
Respinge cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata despăgubirilor băneşti, reprezentând dreptul acestora la măsuri reparatorii pentru imobilele care fac obiectul procesului.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5301/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5076/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
