ICCJ. Decizia nr. 5327/2005. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 470 din 6 mai 2003, a admis acțiunea formulată de reclamantele C.D.M., C.C.I. și V.S.I. împotriva pârâtei SC Ț.S. SA și drept consecință, a obligat-o pe aceasta din urmă să emită decizie motivată cu privire la cererea de restituire în natură a 3 terenuri (parcelele 22, 24 și 26) situate în București, în condițiile Legii nr. 10/2001.
S-a reținut că pârâta, unitate deținătoare a celor 3 imobile și litigii, nu a emis o decizie motivată, în termen legal, potrivit art. 23 alin. (1) și (3), art. 28 și art. 29 din Legea nr. 10/2001 și nu a justificat acest refuz.
Același tribunal, prin încheierea din 2 septembrie 2003, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantelor C.D.M. și C.C.I., de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul sentinței.
S-a reținut că:
- prin acțiune, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei de a le convoca pentru a-și susține cererea de restituire în natură și de a le comunica decizia în termen legal.
- deși instanța nu s-a pronunțat asupra acestor capete de cerere, în speță nu sunt întrunite cerințele art. 2812C. proc. civ., deoarece prima solicitare este suplinită prin obligarea pârâtei la emiterea deciziei motivate de restituire, iar cealaltă solicitare ține tot de emiterea deciziei.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1756 din 21 septembrie 2004, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâți și reclamantele C.D.M. și C.C.I.
S-a reținut, între altele, că:
- îndeplinirea obligației de a emite decizie/dispoziție motivată înseamnă și îndeplinirea obligației prealabile de convocare a reclamantelor în vederea susținerii cererilor formulate;
- obligația de a comunica decizia/dispoziția motivată revine unității emitente în temeiul art. 23 alin. (3) din Legea nr. 10/2001;
- în ipoteza refuzului sau abuzului comunicării deciziei, reclamantele au posibilitatea să sesizeze instanțele.
Reclamantele C.D.M. și C.C.I. au declarat recurs prin care au solicitat modificarea ultimei hotărâri în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței și admiterii celor două capete de cerere respinse de prima instanță.
Recurentele au susținut că:
- decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece, deși convocarea lor și comunicarea deciziei/dispoziției sunt prevăzute ca obligații legale de art. 23 din Legea nr. 10/2001, până în prezent pârâta a găsit în permanență motive pentru tergiversarea judecății (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);
- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor probe administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv răspunsurile pârâtei la cererile și notificările lor repetate, precum și întâmpinările depuse de aceeași parte, care dovedesc reaua sa credință (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
Ambele critici sunt nefondate deoarece:
- obligarea pârâtei de a emite o decizie/dispoziție motivată cu privire la cererea de restituire în natură presupune atât convocarea reclamantei pentru a-și susține solicitarea, cât și comunicarea soluției;
- poziția pârâtei față de cererea de restituire în natură este irelevantă atâta timp cât, în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor referitoare la convocare și comunicare, reclamantele au posibilitatea, după caz, de a proceda potrivit art. 5801C. proc. civ. sau de a contesta decizia/dispoziția de respingere a cererii lor.
Așa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5341/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5311/2005. Civil → |
|---|
