ICCJ. Decizia nr. 5378/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5378
Dosar nr.20550/200.
Şedinţa publică din 17 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 174 din 13 ianuarie 2004 a Judecătoriei Sibiu s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta P.G. împotriva pârâtelor SC U. SA Sibiu, M.O., M.P., a Statului Român, prin Municipiul Sibiu şi primar, având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor M.O. şi M.P. suma de 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Sibiu, la 6 august 2003, reclamanţii D.N., domiciliat în Germania, cu domiciliul ales în Alba Iulia, şi P.G., domiciliată în Cluj-Napoca, prin mandatar, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâta A.L.A., domiciliată în Sibiu, şi SC U. SA, cu sediul în Sibiu, au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi cu privire la apartamentul nr. 2 din imobilul înscris în C.F. 6527 Sibiu şi a părţilor comune indivize de la A + 9 în cota de 19/100 şi, pe cale de consecinţă, să se anuleze încheierea de intabulare nr. 45.125 de sub B 18 din C.F., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul a fost vândut în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu încălcarea prevederilor acestei legi, iar la data intabulării contractului de vânzare-cumpărare, de sub N 15 din C.F. indicat, era notat procesul ce a format obiectul dosarului nr. 3648/1999 al Tribunalului Sibiu, finalizat prin sentinţa civilă nr. 585/1999, rămasă definitivă şi irevocabilă la 28 februarie 2001, prin care a fost admisă acţiunea reclamantului împotriva Statului Român şi s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare nr. 2458/1962 şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de C.F. pe numele fostei proprietare M.A., antecesoarea lor, decedată în 1956.
S-a mai arătat că, acel contract de vânzare-cumpărare este nul, provenind de la un neproprietar, iar ca efect al notificării procesului, pârâţii nu pot invoca buna-credinţă.
În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 112/1938 şi art. 945 C. civ.
Reclamanţii au precizat acţiunea în sensul indicării corecte a temeiului de drept, care înţelege să-şi întemeieze acţiunea, respectiv, Legea nr. 115/1938 şi art. 948 C. civ., iar după aflarea împrejurării că pârâta a decedat la 8 februarie 2002, având ca moştenitori testamentari pe M.OG şi M.P., în sensul că înţelege să cheme în judecată ca pârâţi, pe aceştia din urmă.
De asemenea reclamanţii au precizat că din eroare au indicat în petitul acţiunii încheierea de intabulare nr. 5.124 de sub B 19 din C.F., în mod corect, trebuind indicată, încheierea de intabulare nr. 4183 de sub B 19.
La termenul din 11 noiembrie 2003, reclamanţii au înţeles să cheme în judecată şi Statul Român, prin Municipiul Sibiu, în calitate de pârât, la care celelalte părţi nu s-au opus.
La termenul din 2 decembrie 2003, având în vedere poziţia reclamantului D.N. exprimată de acesta personal în faţa instanţei, la termenul din 2 septembrie 2003 şi anume că nu doreşte să fie parte în acest litigiu, nu a cunoscut că s-a promovat acţiunea şi nu doreşte să aibă calitatea de reclamant, instanţa a constatat că acesta nu are calitate procesuală activă şi nu a mai fost citat în cauză. Pe de altă parte, s-a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada mandatului dat de acest reclamant avocatului sau celeilalte reclamante.
Din întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut defunctei M.A., fiind naţionalizat în temeiul Decretului-lege nr. 92/1945 şi că în baza Legii nr. 112/1995 reclamantei P.G. i s-au acordat pentru acest imobil despăgubiri băneşti, hotărârea comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, rămânând definitivă, prin neatacare a sa, în faţa instanţei de judecată.
La data de 13 iulie 1999 a fost notat în C.F. procesul intentat de D.N. Statului Român, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 585/1998, a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a constatat irevocabil că imobilul înscris în C.F. 6572 nr.top.1342 a fost preluat abuziv de Statul Român, s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare a statului şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare de C.F., pe numele fostei proprietare M.A.
Cumpărătoarea A.L.A. şi-a intabulat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din litigiu, la data de 21 decembrie 2000 (contractul fiind încheiat la 8 iulie 1999), pentru ca, ulterior decesului acesteia, pârâţii persoane fizice, să se intabuleze în C.F. asupra apartamentului, în calitate de moştenitori testamentari.
Acţiunea reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită, imobilul era considerat ca fiind trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, făcând obiectul Legii nr. 112/1995 şi în C.F. nu era trecut procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. 3648/1999 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 585/1999, notarea fiind făcută la câteva zile de la încheierea contractului.
S-a apreciat buna-credinţă a cumpărătoarei în momentul încheierii contractului şi că la data înstrăinării a existat eroare asupra modului de preluare a imobilului de către stat, astfel că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare la data încheierii lui.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 2 decembrie 2003 au declarat apeluri în termen, motivate, reclamanţii P.G. şi D.N., solicitând schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii civile astfel cum a fost formulată la instanţa de fond.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 1150/A din 7 iulie 2004 a admis apelul declarat de reclamanta P.G. împotriva sentinţei civile nr. 174 din 13 ianuarie 2004 a Judecătoriei Sibiu şi, în consecinţă:
Schimbă în tot hotărârea atacată în sensul că admite acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta P.G. împotriva pârâţilor SC U. SA Sibiu, Statul Român prin municipiul Sibiu, prin Primar şi M.O. şi M.P., în calitate de moştenitori ai defunctei A.L.A.
Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC U. SA Sibiu şi A.L.A. cu privire la apartamentul nr.2 din imobilul înscris în C.F. nr. 6527 Sibiu A + 3 nr.top. 1342/II şi a părţilor indivize comune de la A + 9, în cotă de 19/100.
Anulează încheierea de intabulare nr.14.182 de sub B 18 din C.F. nr. 6227 Sibiu.
Înlătură obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina reclamantei P.G. şi în favoarea pârâţilor M.O. şi M.P.
Respinge ca inadmisibil apelul declarat de apelantul D.N. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.
Obligă pe apelantul D.N. să plătească intimaţilor-pârâţi M.O. şi M.P. suma de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a se pronunţa această soluţie, s-a arătat că analizându-se sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, în raport de actele dosarului, se constată că apelul reclamantei P.G. este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Imobilul în litigiu, înscris în C.F. 6527 Sibiu nr.top. 1342 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român, fapt constatat irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 585/1999 a Tribunalului Sibiu.
Prin aceeaşi hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat şi nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 2458/1962 prin care Statul Român şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului.
Într-o atare situaţie, prin efectul acestei sentinţe civile a avut loc o rectificare de carte funciară pentru poziţia de sub B 14, rectificare de carte funciară pentru poziţia de sub B 14, rectificare operată sub B 23 prin restabilirea situaţiei anterioare de C.F. pe numele fostei proprietare M.A., antecesoarea reclamanţilor apelanţi.
Procesul soluţionat prin susmenţionata hotărâre judecătorească a fost notat în cartea funciară sub B 15, astfel că pârâţii din prezentul litigiu, care nu au avut calitatea de părţi, în dosarul nr. 3648/1999, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 585/1999, au fost vizaţi în legătură cu procesul.
Conform dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi ale art. 360 alin. (1) pct. 1 din acelaşi act normativ, faţă de terţele persoane care au dobândit un drept real, cu titlu oneros şi cu bună-credinţă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare, acţiunea în rectificarea cărţii funciare va produce efecte faţă de aceşti terţi, într-un termen de 30 de ani.
În speţă, se constată că cerinţele legii sunt îndeplinite, respectiv notarea procesului în cartea funciară, alături de rectificarea dreptului statului din C.F. 6527 Sibiu, nr.top. 1342/I, termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit, faţă de data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de rectificare.
Ca atare, instanţa de fond trebuia să admită acţiunea civilă formulată de reclamantă şi să dispună anularea încheierii de intabulare nr. 14.182 de sub B 18 din C.F. nr. 6527 Sibiu şi nu să o respingă ca neîntemeiată.
Aprecierile instanţei de fond referitoare la buna-credinţă a antecesoarei pârâţilor persoane fizice la data cumpărării imobilului şi la faptul că la data înstrăinării imobilului Statul Român era proprietar în cartea funciară nu are nici o relevanţă, din moment ce, acţiunea în rectificarea cărţii funciare promovată de antecesorii fostei proprietare de C.F. a fost admisă fiind incidente dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 7/1996 şi art. 39 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit căreia dacă acţiunea în rectificare a fost înscrisă în cartea funciară, hotărârea judecătorească va fi opozabilă şi terţelor persoane care au dobândit dreptul după înscriere.
Examinând şi condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a cărui nulitate se solicită în prezentul proces, se constată că acesta a fost încheiat cu fraudă la lege şi deci convenţia este nulă, conform art. 978 C. civ.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 prin care pârâta SC U. SA a vândut apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu numitei A.L.A. a fost încheiat în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătoarea dobândind locuinţa în calitate de chiriaşă.
Confruntaţi cu acţiunea în nulitatea contractului, pârâţii s-au apărat susţinând că la data încheierii contractului, atunci când A.L.A. a cumpărat, proprietarul imobilului era statul, astfel că ei sunt la adăpostul aparenţei de drept şi a bunei-credinţe cu care numita a cumpărat apartamentul deţinut cu chirie.
Potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform art. 968 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi sau contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Cauza fiind una din condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă, în funcţie de care urmează să fie calificată, ca fiind de bună sau de rea-credinţă, îşi are, incontestabil, reflex, la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţă este considerat nul absolut, în aplicarea principiului fraus omne corrumpit, al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ. Per a contrares, în măsura în care ambele părţi, sau cel puţin cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită. Aşadar, în aceste condiţii, actul ar putea fi deplin valabil.
Este adevărat că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Din punct de vedere juridic, recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă şi-a aflat suport în raţiuni de ordin pragmatic, în principiul validităţii aparenţei de drept a cărei esenţă este exprimată în adagiul error communis facit jus.
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă, şi a unor condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Din această perspectivă, se constată că la 8 iulie 1999 când s-a încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995 contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463, ce se cere a fi declarat nul, cumpărătoarea A.L.A. era în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului vânzător, buna ei credinţă nefiind lipsită de îndoială atâta timp cât, dobândind folosinţa în calitate de chiriaşă, în anul 1994 ea ştia sau putea să ştie că apartamentul a fost preluat de stat, în mod abuziv, iar, după 1989, că poate fi revendicat de foştii proprietari. Ea putea şi chiar trebuia să se intereseze şi să obţină informaţii privitoare la intenţia reclamantei-apelante de a-şi redobândi proprietatea, pasivitate care poate fi imputabilă antecesoarei pârâţilor-intimaţi, persoane fizice.
Pe cale de consecinţă, la data de 8 iulie 1999, cumpărătoarea A.L.A. era în deplină cunoştinţă de cauză că statul era doar proprietarul aparent al bunului cumpărat, astfel că pârâţii intimaţi nu pot invoca cu succes nici eroarea cu privire la calitatea de proprietar al vânzătorului şi nici buna credinţă.
Faţă de cele ce preced, cum contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a fost încheiat cu fraudă la lege, apelul declarat de reclamanţi se priveşte ca fondat şi sub acest aspect.
Prin urmare, se va admite ca fondat apelul reclamantei-apelante şi se va modifica soluţia civilă, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost formulată în sensul constatării nulităţii absolute a menţionatului act juridic, a anulării încheierii de intabulare de sub B 18 din C.F. 6527 Sibiu.
Urmare a admiterii acţiunii civile, conform art. 274 C. proc. civ. se va înlătura obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei P.G.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 invocată prin întâmpinare de către Municipiul Sibiu prin primar, examinând actele dosarului, se constată că aceasta nu este incidentă în cauza dedusă prezentei judecăţi.
Cererea de chemare în judecată supusă prezentei judecăţi, priveşte constatarea unor împrejurări de fapt şi de drept în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 5463 din 8 iulie 1999 a cărui nulitate se cere a fi constatată pentru apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu şi a încheierii de intabulare a acestui act juridic în cartea funciară.
Acţiunea civilă a fost formulată pe dreptul comun fiind invocate dispoziţiile art. 948 C. civ. şi Legea nr. 115/1958.
Ca urmare, instanţa de judecată este chemată ca făcând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 112 şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să hotărască în limitele obiectului cererii deduse judecăţii, situaţie în care se impune a nu se recurge la aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Ca atare, excepţia de tardivitate a promovării prezentei acţiuni invocate de către Municipiul Sibiu prin primar, urmează a fi respins, nefiind incidente, în cauză, dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În ce priveşte apelul reclamantului D.N. formulat împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi a încheierii de şedinţă din 2 decembrie 2003 se constată că acesta este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Potrivit încheierii de şedinţă din 2 decembrie 2003 reclamantul-apelant prezent personal a declarat că nu doreşte să fie parte în acest litigiu, că nu a promovat acţiunea şi nu doreşte să figureze ca reclamant în cauza dedusă judecăţii întrucât s-a adresat instanţei europene pentru a se da curs hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care s-a restituit imobilul preluat abuziv de Statul Român, împrejurări faţă de care instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului.
În baza art. 246 alin. (2) C. proc. civ., renunţarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel.
Prin urmare, calea de atac prevăzută de lege împotriva unei atari încheieri, este recursul şi nu apelul.
Or, în condiţiile în care reclamantul nu a uzat de calea de atac a recursului împotriva încheierii sus-menţionate, apelul declarat împotriva sentinţei civile este inadmisibil, el nemaiavând calitate de parte, în prezentul litigiu.
Aflat în culpă procesuală, urmare a respingerii apelului, apelantul D.N. va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată ale pârâţilor intimaţi persoane fizice, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recursuri pârâţii M.O. şi M.P., pârâta SC U. SA şi Primăria Municipiului Sibiu.
Recurenţii M.O. şi M.P. au criticat Decizia pentru respingerea ca inadmisibil al recursului în loc să-l fi anulat deoarece era declarat de reprezentantul intimatei P.G., fără ca aceasta să fi putut dovedi vreun contract de asistenţă juridică ori vreo împuternicire specială şi, în al doilea rând, pentru soluţia de admitere a cererii reclamantei P.G. şi a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
În dezvoltarea acestui al doilea motiv de recurs, recurenţii au susţinut că au fost de bună-credinţă în momentul cumpărării imobilului şi că în momentul cumpărării imobilului au respectat toate dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Aceeaşi bună-credinţă se invocă şi în recursul declarat de SC U. SA Sibiu care solicită admiterea recursului său şi revenirea la hotărârea primei instanţe motivat de împrejurarea că din evidenţa de carte funciară nu rezultă că pe rolul instanţelor judecătoreşti existau procese de revendicare a imobilului în litigiu.
La fel, Municipiul Sibiu, prin primar, cere acelaşi lucru, pretinzând că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra unui mijloc de apărare, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare şi pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a legii, deoarece nu s-a ţinut seama că terţul de bună-credinţă devine proprietar sau titular al unui drept real, chiar dacă el nu deţine dreptul respectiv de la adevăratul proprietar.
Nici unul dintre cele trei recursuri nu poate fi primit, fiind nefondate.
Analiza recursurilor, arată existenţa unui motiv comun întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. solicitându-se schimbarea, în totul, a hotărârii atacate şi menţinerea sentinţei civile nr. 174/2004, pronunţată de prima instanţă.
Toate cele trei recursuri critică, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a recunoscut recurenţilor M.O. şi M.P. calitatea de terţi dobânditori de bună-credinţă a imobilului. Or, instanţa de apel, nici nu avea cum să le recunoască buna-credinţă, atâta timp cât aceştia nu au făcut un minim de diligenţe, pentru a vedea dacă cumpără de la un proprietar adevărat şi dacă vânzătorul este de bună-credinţă, ceea ce a făcut posibilă cumpărarea de la un non proprietar, de la un vânzător de rea-credinţă. Este adevărat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cel puţin SC U. Sibiu, mandatara Consiliului Local Sibiu, cu care reclamanţii se aflau în litigiu, era de rea-credinţă, şi cele mai sumare diligenţe ale pârâţilor le-ar fi dat posibilitatea aflării adevăratei situaţii juridice a imobilului. Oricum, în momentul intabulării contractului de vânzare-cumpărare, care s-a făcut ulterior datei de 13 iulie 1999 când reclamanţii au notat procesul în C.F., pârâţii erau în mod evident de rea-credinţă, existenţa notării constituind pentru ei un semnal asupra caracterului litigios al bunului ce a format obiectul contractului ce se dovedea, astfel anulabil, dacă nu chiar nul. Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel nu a recunoscut calitatea de proprietari pârâţilor, persoane fizice, admiţând acţiunea acestora şi constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârâţi (de fapt, în ordinea enumerării, primul, nu poate fi nici el primit, anularea unei căi de atac, având loc atunci când este promovată de o persoană fără vocaţie la declararea ei, ceea ce nu este cazul, în speţă. Reclamantul D.N. avea calitate de parte în proces şi ar fi putut introduce orice cale de atac prevăzută de lege, dacă nu ar fi făcut declaraţia de renunţare la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. Cum însă, reclamantul făcuse o astfel de declaraţie, desigur că, nu mai putea ataca hotărârea în mod corect, fiindu-i respins apelul, ca inadmisibil.
Nici critica referitoare la primirea de despăgubiri de către reclamantă, nu este întemeiată. Deşi reală, această împrejurare nu poate avea efectele scontate de pârâţi, atâta timp cât prin hotărârea irevocabilă s-a dispus anularea încheierii de intabulare operate în favoarea Statului Român şi restituirea imobilului de către SC U. SA.
În raport de cele arătate, Curtea va trebui să privească recursurile declarate de pârâţi, ca nefondate, şi să le respingă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.O. şi P., pârâta SC U. SA şi Primăria Municipiului Sibiu prin Primar ca nefondate împotriva deciziei nr. 1150 A din 7 iulie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5357/2005. Civil → |
|---|
