ICCJ. Decizia nr. 5421/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5421
Dosar nr. 9753/200.
Şedinţa publică din 20 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 2 octombrie 2002, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâţii M.M., M.V.S. şi M.M.C., pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să dispună evacuarea acestora din imobilul situat în Timişoara, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 114/1996, reclamanta a arătat că pârâţii ocupă fără contract de închiriere apartamentul nr. 13 din imobilul mai sus individualizat, asupra căruia reclamanta are drept de proprietate, că prin procesul-verbal de restituire încheiat la 16 mai 2001 între Primăria Municipiului Timişoara, Direcţia Patrimoniu şi reclamantă, imobilul a fost predat, cu starea de fapt existentă, în conformitate cu art. 2, art. 7, art. 9 din OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor.
Mai arată reclamanta că deşi i-a notificat pe pârâţi prin executorul judecătoresc, la 9 iulie 2001, aceştia au refuzat să se prezinte pentru a încheia contractul de închiriere.
Cererii de chemare în judecată a reclamantei, pârâţii i-au opus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 9842 din 27 noiembrie 2003 Judecătoria Timişoara a respins acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la 2.500.000 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 7450 din 29 iunie 1995, Judecătoria Timişoara a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi intabularea dreptului de proprietate al G.E.F., asupra imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara şi că, ulterior, acesta a fost vândut reclamantei G.C., care şi-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. în anul 1995.
La data de 16 mai 2001, astfel cum rezultă din procesul-verbal (fila 14 acelaşi dosar), imobilul a fost predat de către Primăria Municipiului Timişoara, Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare Locuinţe, reclamantei.
S-a mai reţinut că pârâţii ocupă apartamentul nr. 13 din imobil, conform contractului de închiriere nr. 1790 din 8 noiembrie 2000 termenul de închiriere expirând la 7 aprilie 2004, acesta fiind încheiat ca o prelungire a contractului iniţial nr. 8713 din 11 februarie 1989, prelungit în baza Legii nr. 17/1994 şi că la data intrării în vigoare a acestei legi, imobilul se afla în proprietatea statului, prelungirea operând de drept.
Faţă de împrejurarea, dovedită în cauză, că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 10 alin. (1) „din OUG nr. 40/1999 cu bună-credinţă, în scopul prevăzut de lege, (anume acela de a-l notifica pe chiriaş în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia, sau de la deschiderea rolului fiscal) prin executorul judecătoresc, cu stabilirea datei şi locului întâlnirii", ci a avut o atitudine şicanatorie, instanţa a apreciat că aceasta va suporta sancţiunea prevăzută de art. 11 din acelaşi act normativ, respectiv prelungirea de drept a vechiului contract de închiriere, neplata chiriei, până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a fostului chiriaş.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, aceasta a susţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, ci cele prevăzute de Codul Civil, art. 480, învederând totodată, că dată fiind calitatea sa de proprietară, orice act juridic opus acesteia, contravine legii şi este lovit de nulitate.
Prin Decizia nr. 326 de la 8 martie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamantei, păstrând soluţia Judecătoriei Timişoara, şi arătând că pârâţii au dovedit că titlul în baza căruia locuiesc în imobil este legal, contractul de închiriere prelungit prin efectul OUG nr. 40/1999 producând efecte juridice în opozabilitate cu titlul reclamantei, această prerogativă fiind instituită în puterea legii.
De asemenea, instanţa de control judiciar ordinar a apreciat că, în apel, reclamanta nu poate invoca un alt temei de drept şi un alt obiect al cauzei, altul decât cel indicat în acţiune, instanţa de fond în limitele investirii, având obligaţia instituită de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Decizia nr. 326 din 8 martie 2004 a Curţii de Apel Timişoara a făcut, la rându-i, obiectul de examinare a criticilor promovate de reclamanta G.C., în temeiul motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de casare a hotărârii din apel, sunt reiterate criticile privind aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi inaplicabilitatea prevederilor OUG nr. 40/1999.
S-a arătat totodată că este lovit de nulitate absolută contractul de închiriere încheiat de neproprietara Primăria Municipiului Timişoara cu pârâţii chiriaşi, iar instanţa a apreciat eronat, cu încălcarea legii, raportul juridic dintre proprietar şi chiriaş.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Este de observat că reclamanta G.C. a investit instanţa cu o acţiune având ca obiect evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F., pentru lipsă de titlu, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 114/1996.
În dreptul civil, reclamantului îi revine obligaţia de a fixa, delimita cadrul procesual, în raport cu pretenţia dedusă judecăţii, în limitele obiectului, cu respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
Instanţele au apreciat corect situaţia de fapt, descriind pe larg, în considerentele expuse, motivele de drept care au format convingerea că reclamanta, titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, a nesocotit obligaţiile prevăzute de OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe (filele 108–109 dosar nr. 10.269/2003 al Judecătoriei Timişoara).
Invocarea în căile de atac a unor motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de fond ce nu vizează acelaşi temei juridic, aceeaşi cauză, sub imperiul cărora reclamanta şi-a motivat pretenţiile deduse judecăţii nu subzistă unei analize pertinente, întrucât ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 112 pct. 3 şi 4, art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor acestui din urmă text procedural „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
De altfel, şi art. 292 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că „părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi legi, decât cele invocate la prima instanţă, iar art. 294 alin. (1) prevede că „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Coroborând prevederile procedurale citate cu cele prevăzute de art. 316 din acelaşi cod „dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în recurs" este de arătat că, nici în faza controlului judiciar extraordinar, realizat de instanţe prin intermediul recursului, părţile nu pot promova critici întemeiate pe alte cauze, alt obiect decât cele iniţial examinat de instanţa de fond.
Ca atare, critica recurentei în sensul că instanţa „în orice fază a procesului trebuie să constate că pârâţii au încheiat contracte de închiriere nule absolut" nu poate fi primită, întrucât, cum s-a arătat, reclamantul a investit instanţa cu o cerere privind evacuarea pârâţilor, şi nicidecum cu o acţiune prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere, iar acest motiv nu poate fi calificat ca unul de ordine publică [conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.]
Instanţa a dat o calificare corectă raportului juridic dedus judecăţii, în limitele investirii sale, şi-a îndeplinit obligaţiile inserate în art. 261 C. proc. civ. referitoare la arătarea motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va face aplicarea art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ. şi va respinge recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.C. împotriva deciziei nr. 326 din 8 martie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5459/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5309/2005. Civil → |
|---|
