ICCJ. Decizia nr. 543/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 8560 din 13 octombrie 2003, Judecătoria Brașov a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.M. și W.L.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov prin primar, SC R. SRL, G.P. și G.S. A constatat că imobilul din Brașov, compus din două camere și dependințe a fost preluat abuziv de la reclamanți prin Decretul nr. 223/1974.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului prin care la 29 octombrie 1996 statul prin SC R. SRL a vândut pârâților persoane fizice apartamentul.
S-a reținut în esență că aplicarea Decretului nr. 223/1974 față de reclamanți, cărora li s-a confiscat apartamentul ca urmare a părăsirii țării, a fost abuzivă și nu a produs efectul extinctiv de proprietate al dreptului lor.
Ca atare, vânzarea nu se putea face în mod valabil în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriașii G., care nu pot invoca buna-credință de care vorbește art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât la data cumpărării cunoșteau situația juridică litigioasă a imobilului, ei formulând cerere de intervenție în acțiunea în revendicare pornită potrivit dreptului comun în anul 1993.
Soluția și motivarea au fost menținute de Curtea de Apel Brașov prin decizia civilă nr. 545 din 26 mai 2004, prin care s-au respins ca nefondate apelurile pârâților.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs Municipiul Brașov prin primar, SC R. SRL Brașov și familia G., care au formulat motive asemănătoare, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
S-a susținut astfel că instanțele și-au depășit atribuțiile când au apreciat că Decretul nr. 223/1974 ar fi fost neconstituțional (motiv comun SC R. și familia G.).
Un al doilea motiv de recurs are ca obiect excepția autorității lucrului judecat în raport cu sentința civilă nr. 13957 din 29 octombrie 1996, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1298/1999 a Curții de Apel Brașov prin care o acțiune anterioară având același obiect, în contradictoriu cu aceleași părți și urmând aceeași finalitate, a fost respinsă.
în fine, se mai susține că greșit s-a considerat că titlul pârâților nu ar fi fost valabil, în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursurilor, formulându-se apărări cu privire la fiecare dintre motive.
Recursurile un nefondate.
Potrivit art. 304 pct. 4 C. proc. civ, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Se susține că în cauză hotărârile pronunțate ar întruni această cerință, prin aceea că ar fi calificat Decretul nr. 223/1974 ca neconstituțional.
Cu privire la această susținere, este de observat că pentru a fi în prezența unui exces de putere ar trebui ca instanța să săvârșească acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Astfel cum a motivat și instanța de apel, analizarea validității titlului statului de către instanțele judecătorești, prin raportare la Constituția în vigoare la data aplicării măsurii în cauză și la tratatele internaționale la care România era parte a fost recunoscută în mod expres prin Legea nr. 213/1998 cu privire la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Or, nu se poate susține că aplicând o lege în vigoare instanța a încălcat atribuțiile altei puteri din stat.
Apariția acestei legi și posibilitatea pe care art. 6 a deschis-o este și unul dintre argumentele pentru care susținerea autorității lucrului judecat nu poate fi primită.
Ambele instanțe au explicat amplu că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 1201 C. civ., aducând argumente de fapt și de drept pertinente și concludente, punct de vedere împărtășit și de Curte, ținând seama de lipsa identității de părți, obiect și cauză.
Cu privire la valabilitatea contractului de vânzare, invocată ca motiv al tuturor recursurilor, sunt de reținut următoarele:
Astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară depus în copie la dosar, soții S.M. și L.E. au dobândit proprietatea asupra apartamentului nr. 1 etaj din imobilul situat în Brașov, prin contract de schimb încheiat în anul 1980.
în anul 1989, prin decizia nr. 395/1989, Consiliul Popular al județului Brașov, Biroul permanent al comitetului executiv a dispus preluarea în proprietatea statului a apartamentului, jumătate fără plată și jumătate cu plată, în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Din anul 1990 în apartament s-au mutat recurenții G., în calitate de chiriași ai statului.
După înlăturarea regimului dictatorial, L.E.W. (fostă S.) a început demersurile pentru redobândirea de la stat a apartamentului, intentând o acțiune de drept comun, în anul 1993, iar apoi, formulând cerere către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Ambele cereri au fost soluționate prin respingere, după mulți ani, în 1999.
în acțiunea cu care instanțele brașovene erau investite din 1993, chiriașii G. au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea autorităților locale, pârâte în proces.
Contrar susținerii recurenților, formulate încă prin întâmpinarea depusă la fond, această atitudine subiectivă a lor, care au cunoscut la data cumpărării locuinței în baza Legii nr. 112/1995, despre situația juridică a imobilului, este de natură a răsturna prezumția de bună-credință.
Ca atare, astfel cum bine au reținut atât instanța de fond, cât și cea de apel, în speță sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută.
Buna-credință nu poate fi reținută în speță nici în raport cu dispozițiile art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare (reluat în art. 34 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare) care acordă importanță atitudinii subiective a persoanei care a dobândit vreun drept real, în sensul că nu se poate prevala de cuprinsul cărții funciare, dacă a cunoscut pe altă cale inexactitatea înscrierii.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 532/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 523/2005. Civil → |
|---|
