ICCJ. Decizia nr. 5593/2005. Civil. Daune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5593
Dosar nr. 6927/1/2005
(Nr. vechi 1633/2005)
Şedinţa publică din 08 iunie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 4 decembrie 2003 reclamantul Z.H. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la plata de daune materiale în sumă de 8.376.220.000 lei şi daune morale în sumă de 34.000.000.000 lei, precum şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 669 din 24 Mai 2004, prin care a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului daune morale în sumă de 500.000.000 lei, respingând ca nefondate capetele de cerere privind daunele materiale şi cheltuieli de judecată.
Apelurile declarate de reclamant, de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 1421/C din 15 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Ca stare de fapt, instanţele au constatat că în perioada 24 aprilie 1999-27 iunie 1999 reclamantul a fost arestat nelegal timp de 65 zile, iar timp de peste 4 ani a fost cercetat pentru fapte inexistente, situaţii care i-au cauzat suferinţe psihice şi i-au lezat onoarea, efectele negative răsfrângându-se asupra vieţii sale de familie şi asupra carierei profesionale.
În raport cu cele astfel stabilite şi în aplicarea prevederilor art. 48 din Constituţia României, art. 5 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 504 alin. (1)-(2) C. proc. pen, instanţele au stabilit că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului cauzat prin nelegala sa arestare, hotărând că suma de 500 milioane lei cu titlu de daune morale constituie o reparaţie adecvată.
În privinţa prejudiciului material pretins de reclamant, constând în veniturile de 108.000 dolari SUA, reprezentând salariul de director general la SC M. SRL., filiala Constanţa, de care ar fi fost lipsit timp de 54 luni (2000 dolari lunar), suma de 739.000.000 lei reprezentând valoarea unor imobile sechestrate şi suma de 20.000.000 lei plătită ca onorarii avocaţiale, instanţele au stabilit că nu s-au făcut dovezi că reclamantul ar fi fost angajatul arătatei societăţi comerciale salariul pretins, nerezultând asemenea împrejurare din carnetul său de muncă sau din alte înscrisuri, că din verificarea dosarelor penale privind pe reclamant nu rezultă plata unor onorarii avocaţiale, iar scoaterea la vânzare a unor bunuri imobile ale reclamantului şi soţiei sale de către Banca Comercială A. nu are legătură cu procesul penal în care s-a dispus arestarea reclamantului, în plus fiind ridicat la 16 octombrie 2003 sechestrul asigurator pus asupra acestor bunuri.
Reclamantul Z.H. şi pârâtul Statul Român au declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel.
Reclamantul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- deşi nu a făcut dovada că a fost angajatul SC M. SRL cu un salariu de 2000 dolari SUA lunar, instanţele ar fi trebuit să-i acorde suma de 108.000 dolari pretinsă prin acţiune, deoarece trebuia să constate, potrivit carnetului de muncă, faptul că anterior arestării a deţinut funcţii de conducere în sistemul financiar, iar ulterior nu s-a putut angaja timp de 4 ani datorită dosarului penal în care a fost inculpat, suferind astfel un prejudiciu care trebuia reparat;
- instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de faptul că a existat o strânsă legătură între dosarul penal şi indisponibilizarea bunurilor sale, care l-a împiedicat să-şi exercite dreptul de proprietate, neputând face acte de înstrăinare a bunurilor;
- cu privire la amândouă aspectele mai sus arătate, instanţele nu au dat eficienţă probei testimoniale aflată la filele 50 şi 60 din dosarul de fond;
- în raport cu consecinţele suportate, cuantumul despăgubirilor morale nu este îndestulător.
Pentru cele astfel susţinute reclamantul a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor date în cauză şi, pe fond, admiterea în întregime a acţiunii sale în sensul obligării pârâtului la plata sumelor pretinse.
La rândul său, pârâtul Statul Român a cerut casarea hotărârilor şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantului, scop în care a susţinut următoarele:
- acordând despăgubiri morale în cuantum de 500 milioane lei în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen, instanţele au procedat incorect, întrucât reclamantul nu a făcut dovada consecinţelor negative produse asupra sa prin arestarea nelegală, întreg probatoriul administrat referindu-se la consecinţele produse de campania de presă dusă împotriva sa şi datorită duratei procesului şi acuzaţiilor aduse;
- ca urmare, au fost încălcate dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen, care nu privesc acordarea de daune morale pentru prejudiciile cauzate prin durata îndelungată a procesului penal, prezenţa repetată în sălile de judecată, campania de presă etc., în cele din urmă situaţii despăgubirile putând fi cerute numai în baza art. 998 C. civ.;
- în atare situaţie de drept, greşit s-au acordat despăgubiri fără ca reclamantul să fi timbrat acţiunea la valoarea pretenţiilor potrivit Legii nr. 146/1997, iar Statul Român nu putea fi reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ci de instituţiile vinovate de producerea erorii judiciare, şi nici nu putea răspunde pentru prejudiciul cauzat prin articolele denigratoare la adresa reclamantului din presă.
Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate.
Deşi prin acţiune reclamantul a definit concret şi expres că parte din pretinsul prejudiciu material include, între altele, salariul de care a fost lipsit în calitatea sa de angajat al SC M. SRL, prin recurs a recunoscut că nu a făcut dovada acelei calităţi profesionale, achiesând la constatarea instanţelor în acest sens.
Susţinerea în sensul că suma de 108.000 dolari SUA, indicată în primă instanţă ca reprezentând salariul mai sus descris, a fost pretinsă de reclamant în apel, precum şi pe calea prezentului recurs, dar cu totul altă motivare, ca fiind prejudiciul material cauzat prin faptul că, urmare arestării sale, nu a mai putut exercita funcţiile din sistemul financiar anterior deţinute.
Asemenea modificare a pretenţiilor constituie practic o cerere nouă făcută pentru prima dată în apel, ceea ce nu este permis potrivit prevederilor art. 294 C. proc. civ.
Susţinerea este însă şi evident nereală, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că acesta a deţinut funcţia de director economic la SC U. SA Constanţa până la data de 16 august 1993, următoarea angajare în muncă, la SC R.D., având loc la 22 august 2001, astfel încât nu există nici o legătură de cauzalitate între încetarea calităţii de angajat şi arestarea reclamantului produsă în anul 1999.
Nu pot fi primite criticile reclamantului referitoare la legătura dintre existenţa cauzei penale şi indisponibilizarea temporară a unor bunuri imobile, precum şi la modul de interpretare a probei testimoniale de către instanţe, întrucât se referă la situaţii de fapt din competenţa exclusivă a judecăţii în primă instanţă şi în apel, fiind astfel critici de netemeinicie care nu se încadrează în nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., de esenţa recursului fiind exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii hotărârilor atacate.
Tot motive de netemeinicie, care nu pot fi primite pentru cele arătate, constituie şi susţinerile referitoare la cuantumul daunelor morale din amândouă recursurile, întrucât este o stare de fapt stabilirea întinderii lor în asemenea valoare încât să confere victimei erorii judiciare o satisfacţie echitabilă, majorarea sau diminuarea lor neputând fi cerută pe calea recursului decât dacă sunt în vădită contradicţie cu înseşi criteriile de evaluare avute în vedere de instanţa care le-a determinat, ceea ce nu este cazul în speţă.
De asemenea, este critică de netemeinicie şi susţinerea statului referitoare la faptul că negativele consecinţe produse reclamantului nu s-ar datora arestării sale nelegale, ci duratei procesului şi acuzaţiilor aduse, întrucât instanţele au stabilit legătura de cauzalitate pe baza probatoriului administrat şi cercetat, eventualele erori sub acest aspect nefiind motiv de nelegalitate a hotărârilor pronunţate.
Ca urmare, în raport cu starea de fapt pe deplin lămurită, instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen, potrivit cărora statul răspunde pentru pagubele cauzate prin luarea pe nedrept a unei măsuri preventive privative de libertate, nefiind incidente în cauză prevederile art. 998 C. civ., cum greşit se susţine prin recursul statului.
În consecinţă, nu sunt întemeiate referirile din acelaşi recurs privind incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 în sensul aplicării taxei judiciare de timbru.
În fine dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen nu au semnificaţia dată de statul recurent, întrucât nu au ca obiect de reglementare numai daunele de ordin material, ci repararea integrală a prejudiciului fără distincţie după cum acesta este material sau moral.
Norma de drept este şi în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, daunele morale constând în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referindu-se la existenţa fizică, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Răspunzând astfel tuturor celor susţinute, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Z.H. şi Statul Român împotriva deciziei civile nr. 1421/C din 15 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 570/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 545/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
