ICCJ. Decizia nr. 545/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 545.
Dosar nr.20055/1/2003
Nr. vechi 7028/2003
Şedinţa publică din 2 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 august 2002, reclamanţii C.F.I.T. şi C.F.D.M. au chemat în judecată pe pârâţii F.I., F.S., Consiliul local al municipiului Arad şi Primarul municipiului Arad, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 39 din 30 octombrie 1996 încheiat de SC R. SA Arad cu pârâţii F.I. şi F.S., având ca obiect apartamentul nr. 6 din municipiul Arad, să anuleze dispoziţia nr. 3198 din 4 iulie 2002 emisă de primar, prin care li s-a respins reclamanţilor cererea de restituire în natură a apartamentului şi să dispună restituirea către reclamanţi a apartamentului în litigiu.
Ulterior, reclamanţii au solicitat judecarea cererii în contradictoriu şi cu pârâta SC R. SA Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 17 martie 2003, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea reclamanţilor şi, totodată, i-a obligat pe aceştia la plata sumei de 5 000 000 lei cheltuieli de judecată către pârâţii F.I. şi F.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Titlul statului cu privire la apartamentul în litigiu nu poate fi considerat valabil, prin prisma criteriilor prevăzute de art. 6 din legea nr. 213/1996, deoarece la preluarea imobilului au fost încălcate dispoziţiile art. 36 ale Constituţiei din 1965, precum şi cele ale art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, motiv pentru care buna-credinţă a cumpărătorilor trebuie analizată conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, tribunalul a reţinut că pârâţii F.I. şi F.S. au cumpărat de la stat apartamentul în anul 1996, când dreptul de proprietate al statului se găsea consolidat, în urma unui proces câştigat de acesta împotriva foştilor proprietari, iar în cartea funciară nu era notat vreun alt proces de natură a crea dubii asupra valabilităţii titlului statului.
Este adevărat că pârâţii, locuind în acelaşi imobil cu socrul reclamantului, au cunoscut situaţia juridică a imobilului, dar acest fapt nu înlătură buna lor credinţă, câtă vreme au acţionat în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ care nu permitea reclamanţilor să redobândească în natură apartamentul, iar pârâţii aveau acest drept conform art. 6 din lege.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut ca fiind fără relevanţă împrejurarea că ulterior s-au adoptat Legile nr. 213/1998 şi 10/2001, care abordează într-un mod diferit problematica valabilităţii titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada regimului comunist.
Prin Decizia civilă nr. 121 din 9 septembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei şi i-a obligat la plata sumei de 5000000 lei cheltuieli de judecată către pârâţii F.I. şi F.S.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocând nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului vândut şi reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului.
În ceea ce priveşte titlul statului, acesta îl reprezintă Decretul nr. 223/1974, enumerat ca atare de Legea nr. 112/1995 şi de normele metodologice de aplicare a acesteia, iar problema valabilităţii sau nevalabilităţii acestui titlu a fost irevocabil soluţionată prin Decizia civilă nr. 56/1995 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă a cumpărătorilor, acest aspect a mai făcut obiectul unei judecăţi, finalizată prin Decizia civilă nr. 2605/2002 a Curţii de Apel Timişoara, de asemenea irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat, prin care s-a reţinut că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 30 octombrie 1996.
În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 16 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar foştii proprietari pot beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent, motiv pentru care în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului şi de restituire în natură a apartamentului.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, invocând următoarele critici:
În faţa primei instanţe, pârâţii F.I. şi F.S. au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la problema valabilităţii titlului statului, dar instanţa a respins în mod corect excepţia, întrucât prin Decizia civilă nr. 56/1995 Curtea de Apel Timişoara s-a pronunţat doar cu privire la modul de aplicare a acestui act normativ imobilului în litigiu, or, în procesul de faţă se solicită analizarea valabilităţii titlului statului din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1996; reclamaţii susţin că acest decret contravenea Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
În mod corect prima instanţă a reţinut că nu există identitate de cauză şi a respins excepţia, iar cum pârâţii nu au declarat apel împotriva modului de soluţionare a excepţiei, curtea nu mai putea să o repună în discuţie.
Nici în ceea ce priveşte buna-credinţă a cumpărătorilor, reţinută prin Decizia civilă nr. 2605/2002 a Curţii de Apel Timişoara, nu există autoritate de lucru judecat.
Astfel, în procesul finalizat prin Decizia menţionată s-a reţinut că pârâţii au fost de bună-credinţă din împrejurarea că aceeaşi instanţă reţinuse anterior valabilitatea titlului statului, or, în prezentul proces reclamanţii invocă din nou nevalabilitatea titlului statului, dar pentru un alt motiv, şi anume nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974 însuşi.
Prin urmare, reaua-credinţă a cumpărătorilor trebuie analizată în raport de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi de dispoziţiile de drept comun din art. 1898-1899 C. civ., potrivit cărora buna-credinţă este convingerea fermă a achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.
Din probele administrate în cauză reiese că în conştiinţa pârâţilor trebuia să fi existat cel puţin o îndoială cu privire la valabilitatea titlului statului, determinată nu numai de numeroasele litigii care au avut loc între părţi, dar şi de faptul că au fost avertizaţi personal de către reclamaţi despre intenţia lor de a revendica imobilul, chiar în lipsa notării în cartea funciară a existenţei vreunui litigiu.
În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâţii SC R. SA Arad şi Consiliul Local al Municipiului Arad au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Pe parcursul procesului a decedat pârâtul F.I., procesul fiind continuat în contradictoriu cu moştenitorii acestuia: F.S., F.A. şi F.A.B.
La data de 2 mai 2006, intimata-pârâtă SC R. SA. a învederat instanţei că a fost reziliat contractul încheiat cu Consiliul local al municipiului Arad având ca obiect concesionarea serviciului public de administrare, reparare şi întreţinere a fondului locativ şi, prin urmare, nu mai are calitate procesuală pasivă.
Excepţia este neîntemeiată, deoarece calitatea procesuală pasivă este dată acestei pârâte de calitatea sa de parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere a fi constatată şi care nu este afectată de ulterioara reziliere a contractului de concesionare a serviciului public, în temeiul căruia pârâta a acţionat la momentul vânzării imobilului.
Recursul declarat de reclamanţi este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat cu privire la chestiunea valabilităţii titlului statului, chiar dacă pârâţii nu au declarat apel împotriva sentinţei, neavând, de altfel, interes să o facă din moment ce au câştigat procesul, fiind vorba despre o excepţie de ordine publică, instanţa o putea ridica din oficiu, în orice stare a pricinii, aşa cum prevede art. 166 C. proc. civ.
Aşadar, sub acest aspect de ordin procedural instanţa de apel nu a săvârşit nici o greşeală.
Curtea a reţinut însă greşit că Decizia nr. 56/1995 a aceleiaşi instanţe ar avea autoritate de lucru judecat asupra problemei valabilităţii titlului statului deoarece, aşa cum corect arătase tribunalul, cererea de chemare în judecată finalizată prin menţionata decizie avea alt temei de fapt şi de drept decât cea de faţă, inclusiv cu privire la chestiunea litigioasă a valabilităţii titlului statului.
Astfel, în primul proces se invocase greşita aplicare a Decretul nr. 223/1974, iar în cel de faţă se susţine că titlul statului nu a fost valabil din perspectiva dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că, pentru a fi valabilă, preluarea imobilului de către stat trebuie să se fi făcut nu numai cu respectarea legilor în vigoare, dar şi a Constituţiei şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
Prin urmare, în mod greşit a stabilit curtea de apel că titlul statului este valabil deoarece l-a reprezentat un act normativ considerat astfel de Legea nr. 112/1995 şi de normele metodologice de aplicare a acesteia şi că sub acest aspect ar opera şi autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 65/1995 a Curţii de Apel Timişoara.
În ceea ce priveşte însă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2605/2002 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a stabilit irevocabil că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractului a cărui nulitate absolută se invocă, hotărârea recurată este legală, existând identitatea de părţi, de obiect şi de cauză cerute de art. 1201 C. civ.
Identitatea de părţi şi de obiect nu este contestată de recurenţi, însă aceştia susţin că nu există identitate de cauză, pentru că în acest al doilea proces, având ca obiect constatarea nulităţii contractului, se invocă dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, iar acest text are în vedere ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil.
Este adevărat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, aşa cum corect a reţinut tribunalul, şi că, prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei, care condiţionează validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşii de buna-credinţă a acestora la momentul contractării.
Textul de lege menţionat nu prevede însă alte criterii de determinare a bunei-credinţe decât cele avute în vedere cu ocazia primei judecăţi, iar motivele pentru care reclamanţii consideră că pârâţii au fost de rea-credinţă sunt aceleaşi, astfel încât nu se poate reţine că a doua cerere de chemare în judecată are o altă cauză juridică decât prima.
În procesul finalizat prin Decizia civilă nr. 2605 din 28 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, aceiaşi reclamanţi au susţinut că chiriaşii-cumpărători, care au avut calitatea de intervenienţi în acel proces, au fost de rea-credinţă, pentru că nu au depus minime diligenţe pentru a afla adică imobilul este sau nu revendicat.
Instanţa a reţinut că intervenienţii au fost de bună-credinţă, deoarece au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ulterior pronunţării deciziei civile nr. 56/1995 a Curţii de Apel Timişoara, prin care se stabilise irevocabil că statul are un titlu de proprietate valabil şi, aşa fiind, atât statul ca vânzător, cât şi cumpărătorii intervenienţi au fost încredinţaţi că încheie un contract valid.
În prezenta acuză, reclamanţii solicită din nou instanţei ca, analizând probele administrate, să reţină că pârâţii au fost de rea-credinţă, deoarece cu minime diligenţe ar fi putut afla că titlul statului este contestat.
Câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit că pârâţii au fost încredinţaţi că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu statul, ca adevărat proprietar al apartamentului şi că, prin urmare, au fost de bună-credinţă, există autoritate de lucru judecat cu privire la această chestiune litigioasă şi nu se poate ca într-un al doilea proces să se ajungă la o concluzie contrară, cu înfrângerea principiului res judicata.
În mod legal curtea de apel a admis excepţia autorităţii lucrului judecat a deciziei civile nr. 2605/2002 a Curţii de Apel Timişoara, care face de prisos analiza pe fond a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a contractului.
În condiţiile în care contractul este menţinut, restituirea în natură a apartamentului nu este posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.F.I.T. şi C.F.D.M. împotriva deciziei civile nr. 121 din 9 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5593/2005. Civil. Daune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5282/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
