ICCJ. Decizia nr. 5853/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5853
Dosar nr. 26893/1/2005
Nr. vechi 10431/200.
Şedinţa publică din 13 iunie 2006
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă a reţinut următoarele:
Contestatoarele M.D.R. şi M.T.I., prin cererea înregistrată la 9 februarie 2004 sub nr. 340/2004 pe rolul Tribunalului Braşov, formulată în contradictoriu cu SC R. SRL, au contestat Decizia nr. 264/19 decembrie 2003 emisă de intimată în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a admis în parte cererea de restituire în natură a imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov, în sensul restituirii în natură a unui apartament, cu privire la care s-a reţinut dreptul chiriaşului de a fi despăgubit şi al indicării valorii părţii de imobil înstrăinate, fără a se dispune plata sumei de 7.798.626.000 lei şi indicându-se neînsuşirea expertizei de către intimată.
Se solicită restituirea în natură a întregului imobil şi, în subsidiar, plata despăgubirilor băneşti de 235.460 dolari SUA, înlăturarea din decizie a dispoziţiilor cuprinse în art. 2 alin. (1) referitoare la dreptul chiriaşului la restituirea contravalorii investiţiilor necesare şi utile, ori completarea acesteia cu menţiunea că obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare, faţă de dispoziţiile art. 49 alin. (3) din lege.
Prin sentinţa civilă nr. 716 din 6 decembrie 2004 contestaţia a fost admisă în parte în sensul că a dispus înlăturarea din decizie a prevederilor art. 2 alin. (2) „expertiză neînsuşită de societatea noastră"; au fost respinse restul pretenţiilor; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane respectiv intervenienta forţată SC D. SRL; s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată de contestatoare în contradictoriu cu intervenienţii forţaţi D.E., P.F.C., P.I., P.L., B.V., B.G. şi B.E.; s-a luat act că B.G., B.E., P.I. şi P.L. nu solicită plata cheltuielilor de judecată de către contestatoare şi a obligat intimata la plata sumei de 5 milioane lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către M.D.R.
Pentru a pronunţa hotărârea, prima instanţă a reţinut cele ce succed:
Pretenţia contestatorilor de restituire integrală a imobilului este nefondată, faţă de incidenţa prevederilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind înstrăinat foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 contestatoarele nefăcând dovada atacării şi desfiinţării actelor de înstrăinare prin hotărâre irevocabilă în termenul defipt de lege.
Dreptul chiriaşului la restituirea contravalorii investiţiilor este prevăzut de art. 49 din lege întrucât imobilul a fost preluat cu titlu.
Urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimată şi intervenienta forţată SC D. SRL, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intervenienta.
Apelul declarat de contestatoare împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Braşov prin Decizia civilă nr. 572 din 23 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 280/2005 pentru considerentele ce urmează.
În cadrul obiectului dedus judecăţii nu s-au pus în discuţie condiţiile preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 şi ca atare, faţă de dispoziţiile art. 2.1. A din HG nr. 498/2003, imobilul a fost preluat cu titlu.
Solicitarea contestatoarelor în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este supusă dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, corect aplicate la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelantele-contestatoare, întemeiat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs Decizia este criticată pentru considerentele ce succed.
Spaţiile comerciale vândute pe alte temeiuri decât Legea nr. 112/1995 trebuie restituite în natură, acţiunea nefiind supusă termenului de prescripţie de un an, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1, art. 9 şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Actul naţionalizării, Decretul nr. 92/1950, nu poate constitui titlu valabil pentru dobândirea dreptului de proprietate, naţionalizarea fiind contrară dispoziţiilor constituţionale în vigoare la data naţionalizării.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în alte condiţii decât în cadrul procesului de privatizare ori în condiţiile Legii nr. 112/1995 este nul absolut astfel încât se impune restituirea în natură deoarece soluţia prioritară este restituirea în natură, plata echivalentului fiind soluţia subsidiară.
Intimatele SC R. SRL şi SC D. SRL nu au formulat întâmpinare în conformitate cu dispoziţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate şi în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a reţinut următoarele.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 republicată, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare, la data înstrăinării, chiar dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Indiferent de cauza de nulitate invocată, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, în conformitate cu dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol.
Rezultă astfel că legiuitorul a înţeles să aplice aceeaşi unitate de măsură, prescripţia dreptului la acţiune în constatarea nulităţii, tuturor actelor juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii, indiferent de temeiul în drept ce a permis înstrăinarea.
Faţă de conţinutul textelor de lege menţionate, susţinerea conform căreia spaţiile comerciale înstrăinate pe alte temeiuri decât Legea nr. 112/1995 ori prin procesul de privatizare nu sunt supuse prescripţiei speciale, nu are suport în actul normativ şi aceasta pentru ca acolo unde legea nu distinge nu poate fi făcută nici o altă distincţie.
Ca atare, cu respectarea dispoziţiilor art. 45 (fost art. 46), instanţa de apel, reţinând momentul înregistrării contestaţiei, 9 februarie 2004, a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale atunci când a hotărât că cererea privind constatarea nulităţii contractelor este prescrisă.
Faţă de soluţia adoptată, prescripţia dreptului de a cere constatarea nulităţii contractului de vânzare, criticile pe fondul capătului de cerere privind nulitatea actului de înstrăinare nu pot fi analizate, cât timp acest capăt de cerere a fost respins.
Critica referitoare la titlul statului, dobândit în baza Decretului nr. 92/1950, este de asemenea nefondată faţă de obiectul recursului: regimul juridic aplicabil contractului de vânzare-cumpărare privind spaţiile comerciale şi, drept consecinţă, restituirea ori nu în natură.
Cât timp s-a reţinut prescripţia dreptului de a cere în justiţie constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, actul de înstrăinare apare ca fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii sub care a fost întocmit.
Legiuitorul a înţeles să salveze toate actele de înstrăinare, făcute pentru imobilele ce cad sub incidenţa legii de reparaţie, indiferent de împrejurarea dacă au fost preluate cu sau fără titlu valabil, câtă vreme actul a fost încheiat cu bună-credinţă, art. 45 alin. (2).
Aşa cum s-a arătat, cercetarea fondului asupra acestui capăt de cerere, în care este inclusă şi buna-credinţă, nu mai poate fi analizată faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.D.R. şi M.T.I. împotriva deciziei nr. 572 A din 23 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5923/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 570/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
