ICCJ. Decizia nr. 5923/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5923
Dosar nr. 27312/1/2005
nr. vechi 10850/2005
Şedinţa publică din 15 iunie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1483 din 9 iulie 2004, Tribunalul Cluj a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de reprezentanta intervenientei SC I.E. SRL.
S-a admis excepţia nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 12 din 13 februarie 2002 eliberat de B.N.P. V.L.
A fost respinsă acţiunea completată, formulată de reclamanta M.E., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect anularea dispoziţiilor nr. 3268 din 29 octombrie 2003 şi nr. 3269 din 29 octombrie 2003 emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca.
S-au admis cererile de intervenţie accesorie, în interesul pârâţilor, formulate de intervenienţii Uniunea Artiştilor Plastici, Filiala Interjudeţeană Cluj-Bistriţa-Zalău, şi SC I.E. SRL şi s-a respins cererea formulată de intervenienta SC I.E. SRL privitoare la cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta a formulat două cereri pentru anularea dispoziţiilor prin care i-au fost respinse notificările privitoare la imobilele proprietatea numitei V.M., sora bunicului său, susţinând că şi-a dovedit calitatea de moştenitor legal a fostei proprietare cu certificatul de moştenitor nr. 12 din 13 februarie 2002, emis de Notarul Public V.L.
În proces au intervenit, în interesul pârâţilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Filiala Interjudeţeană Cluj-Bistriţa-Zalău, şi SC I.E. SRL, iar intervenienta SC I.E. SRL a invocat excepţiile nulităţii certificatului de moştenitor şi lipsei calităţii procesuale active.
Motivul care a stat la baza respingerii notificărilor a fost acela că recunoaşterea paternităţii mamei reclamantei făcută de P.O., decedat la 1 martie 1931, printr-o declaraţie dată la 8 septembrie 1931, face ca legătura de rudenie dintre notificatoare şi fosta proprietară tabulară a imobilului „să fie susceptată".
Excepţia nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 12/2002 este întemeiată. Prin acest certificat s-a stabilit calitatea reclamantei de moştenitoare legală a mamei sale, defuncta A.P.E.E., dar şi a defunctei A.P.E.E. de succesoare după defuncta V.M., decedată la data de 31 august 1952.
Mama reclamantei s-a născut la data de 23 septembrie 1919 şi, conform extrasului din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1919, a fost copil născut în afara căsătoriei. Potrivit rubricii „observaţii" din acest extras, paternitatea acesteia a fost recunoscută de P.O., tatăl natural, la data de 8 septembrie 1931, însă copia certificatului de deces aflată la fila 62 atestă faptul că decesul numitului P.O. s-a produs la data de 1 martie 1931.
Prin urmare, succesiunea defunctului P.O. s-a deschis la data de 1 martie 1931, când art. 654-658 C. civ. stabileau două condiţii pe care trebuia să le întrunească o persoană pentru a moşteni, la care literatura juridică a adăugat-o pe aceea de a avea vocaţia la moştenire, recunoscută persoanelor care sunt în legătură de rudenie cu defunctul.
Chemarea la moştenire a fost reglementată diferit în timp, iar la data de 1 martie 1931 când s-a deschis succesiunea defunctului P.O. drepturile copilului din afara căsătoriei şi ale descendenţilor acestuia erau reglementate prin dispoziţiile C. civ., modificate în anul 1949 prin adoptarea Decretului nr. 130/1949.
Conform art. 304-306 C. civ., texte abrogate ulterior prin Decretul nr. 130/1949, copiii naturali (născuţi sau concepuţi în afara căsătoriei) puteau fi legitimaţi numai prin căsătoria părinţilor, încheiată ulterior naşterii lor. Mama reclamantei şi-a păstrat însă statutul de copil natural, pentru că părinţii săi nu s-au căsătorit, iar conform art. 677 C. civ., în redactarea iniţială, copiii naturali succed mamei lor, ascendenţilor şi colateralilor mamei ca şi copiii legitimi.
Această prevedere a fost modificată prin art. 17 din Decretul nr. 130/1949, în sensul că s-a prevăzut pentru copilul natural care şi-a stabilit filiaţia faţă de tată prin recunoaştere voluntară, precum şi pentru descendenţii lui legitimi că au în succesiunea tatălui aceleaşi drepturi ca şi copiii legitimi şi descendenţii lor. Modificarea a intervenit însă ulterior deschiderii succesiunii defunctului P.O. şi prin interpretarea per a contrario mama reclamantei era înlăturată de la moştenirea tatălui şi a rudelor sale.
De aceea, mama reclamantei nu avea vocaţie nici la moştenirea lăsată de tatăl natural şi nici la moştenirea rudelor sale.
Împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 9153 din 17 decembrie 2001, Judecătoria Sibiu a stabilit că mama reclamantei, născută la data de 23 septembrie 1919, are ca tată pe numitul P.O. nu-i conferă vocaţie la succesiunea tatălui şi a rudelor acestuia, pentru că chiar dacă peternitatea era stabilită, statutul numitei N.E.E. este de copil născut din afara căsătoriei.
În speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 18 din Decretul nr. 130/1949, deoarece decesul numitului P.O. s-a produs anterior intrării în vigoare a acestui decret.
De aceea, V.M., sora defunctului P.O., nu putea să transmită drepturi succesorale unei persoane care nu avea vocaţie succesorală.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active pentru formularea celor două plângeri împotriva dispoziţiilor emise de primar, se reţine că nu este întemeiată, pentru că dispoziţiile atacate având ca obiect notificările prin care se revendică imobilul situat în Cluj-Napoca, evidenţiat în C.F. Cluj, nr. top 14/1 şi 14/2, reclamanta este îndreptăţită să le conteste.
Pe fond, se reţine că cererile nu sunt întemeiate, întrucât corect s-a constatat de către entitatea investită cu soluţionarea notificărilor că între reclamantă şi proprietarul tabular al imobilului nu există legătură de rudenie care să-i confere calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul prevederilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 676/A din 22 iunie 2005 a Curţii de Apel Cluj.
Instanţa de apel a reţinut că art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 130/1949, invocat de apelantă, a modificat art. 677 C. civ., în sensul că recunoaşte copilului natural care şi-a stabilit filiaţia faţă de tată, precum şi descendenţilor săi legitimi, aceleaşi drepturi în succesiunea tatălui ca şi copiilor legitimi şi descendenţilor lor.
Decretul nr. 130/1949 asimilează situaţia juridică a copilului născut din afara căsătoriei cu cea a copilului legitim doar în privinţa succesiunii tatălui său nu şi a rudelor acestuia.
De aceea, la data deschiderii succesiunii mătuşii mamei reclamantei (colateral privilegiat al tatălui acesteia), mama reclamantei fiind copil nelegitim nu era chemată la moştenirea rudelor tatălui său.
Vocaţia succesorală legală a copilului născut din afara căsătoriei, cu privire la moştenirea rămasă după rudele tatălui, a fost recunoscută prin art. 63 C. fam., pus în aplicare prin Decretul nr. 32/1954, însă la data deschiderii succesiunii proprietarei tabulare V.M. (31 august 1952), copilul natural cu paternitatea recunoscută nu avea vocaţie succesorală la moştenirea rudelor tatălui.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., formulează următoarele critici.
Hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 298 C. proc. civ., pentru că nu rezultă care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile apelantei.
Soluţionarea excepţiei privitoare la nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nu era de natură să înlăture cercetarea în fond a pricinii şi s-au încălcat dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., pentru că apelanta nu a avut posibilitatea să pună concluzii pentru susţinerea motivelor de apel. Judecata apelului a avut loc fără să se asigure contradictorialitatea dezbaterilor, fără a-i da posibilitatea apelantei să dovedească cele două plângeri şi fără a se asigura exercitarea dreptului la apărare pe fond.
Greşit s-a admis excepţia nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, deoarece vocaţia succesorală a mamei reclamantei se face prin raportare la momentul deschiderii succesiunii defunctei V.M. şi faţă de această defunctă şi nu faţă de O.P., tatăl natural al mamei recurentei.
Or, art. 19 din Decretul nr. 130/1949, aplicabil la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., prevedea că recunoaşterile voluntare de paternitate naturală produc efectele prevăzute de art. 13, fără prejudiciul dispoziţiunilor alin. final al art. 20. Articolul 13 alin. (1) prevedea că „la data când hotărârea în declararea paternităţii a devenit irevocabilă, copilul natural are faţă de tată situaţia legală a unui copil legitim", iar art. 20 alin. final cuprindea prevederea „copilul natural care şi-a stabilit filiaţiunea faţă de tată nu poate pretinde dreptul la moştenire legală la succesiunile deschise înainte de intrarea în vigoare a decretului de faţă".
Susţine recurenta, că nu invocă drepturile succesorale după bunicul său, iar art. 659 C. civ. a recunoscut vocaţia succesorală a mamei sale în calitate de nepoată din frate a defunctei V.M.
Conform extrasului din registrul stării civile pentru născuţi pe anul 1919, recunoaşterea filiaţiei copilului E.E., de către O.P., a avut loc în anul 1919, iar la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., 31 august 1952, aplicabil era art. 659 C. civ., care recunoştea vocaţia succesorală legală mamei recurentei, în calitate de rudă colaterală.
Articolul 1.6 din HG nr. 498 din 18 aprilie 2003 recunoaşte pentru titularul notificării dreptul de a ataca Decizia de respingere a notificării, iar art. 4 alin. (2) şi (3) priveşte două categorii de persoane: moştenitorii persoanei îndreptăţite şi succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea şi care sunt repuşi în termenul de acceptare.
Or, cu certificatul de moştenitor şi sentinţa civilă nr. 9153/2001 a Judecătoriei Sibiu s-a dovedit calitatea de moştenitor, iar calitatea de succesibil se raportează la data deschiderii succesiunii defunctei V.M. şi legea atunci aplicabilă, art. 13 din Decretul nr. 130/1949 şi art. 659 C. civ.
Recurenta arată care sunt actele depuse la dosar şi susţine că admiterea excepţiei şi respingerea contestaţiei este contrară art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, fiindu-i îngrădit accesul liber la justiţie.
La termenul de judecată din data de 1 iunie 2006, după expirarea termenului pentru motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt nule, pentru că excepţia nulităţii absolute a fost invocată de intervenienta SC I.E. SRL pe cale incidentală, iar instanţa a admis excepţia cu încălcarea art. 88 din Legea nr. 36/1995. În raport cu prevederile acestui text certificatul de moştenitor nu poate fi ignorat prin simpla lui negare pe cale incidentală, deoarece un asemenea act face dovada calităţii de moştenitor până la anularea lui prin hotărâre judecătorească. Articolul 88 din Legea nr. 36/1995 derogă de la prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi de la prevederile art. 17 C. proc. civ.
Arată recurenta, că în sprijinul susţinerii că nulitatea certificatului de moştenitor nu poate fi cerută decât pe cale directă vine şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi faptul că în doctrină excepţia nulităţii unui act juridic nu este inclusă în excepţiile procesuale.
Nulitatea putând fi invocată numai pe calea acţiunii, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., competentă material să soluţioneze acţiunea în nulitate, în primă instanţă, este judecătoria.
De aceea, tribunalul a soluţionat această cerere cu încălcarea normelor imperative de procedură privind competenţa materială a instanţelor şi este incident art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Intimatele Primăria municipiului Cluj-Napoca şi SC I.E. SRL au formulat întâmpinări, prin care au cerut să se respingă recursul declarat de reclamantă, iar cu privire la motivele de recurs invocate de recurentă la termenul din 1 iunie 2006, intimata SC I.E. SRL a susţinut că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este de ordine publică.
Analizând recursul, în limita motivelor de nelegalitate invocate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 3, 5, 7 şi 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat cu depăşirea termenului legal, nu este de ordine publică.
Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. priveşte situaţiile în care instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar art. 105 alin. (2) se referă la actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, care se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
În prezenta cauză, recurenta a susţinut că, potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, nulitatea certificatului de moştenitor, act care produce efecte până la anularea lui, poate fi invocată numai pe cale de acţiune, nu şi pe cale de excepţie în condiţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Or, fiind de principiu că orice act juridic produce efecte depline până la anularea lui prin hotărâre judecătorească, sub acest aspect, art. 88 din Legea nr. 36/1995 nu conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun.
De aceea, prin aplicarea de către tribunal a prevederilor art. 2 din Legea nr. 167/1958, în raport cu care nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, „fie pe cale de excepţie", nu a fost încălcată o normă de procedură cu caracter imperativ, sancţionată cu nulitatea absolută, pentru ca sancţiunea nulităţii să poată fi invocată oricând, chiar pentru prima dată înaintea instanţei de recurs şi după expirarea termenului pentru formularea motivelor de recurs.
Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind invocat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 303 C. proc. civ., susţinerile pe care recurenta şi-a întemeiat acest motiv de recurs nu vor fi analizate.
Motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu este întemeiat, deoarece nulitatea certificatului de moştenitor fiind invocată pe cale de excepţie, competent să soluţioneze excepţia este, conform art. 137 C. proc. civ., tribunalul căruia îi aparţine competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamantă şi nu judecătoria.
Neîntemeiate sunt şi celelalte critici formulate de recurentă.
Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia respingerii apelului, iar instanţa, reţinând lipsa vocaţiei succesorale a mamei recurentei-reclamante la succesiunea defunctei V.M., fosta proprietară a imobilului care face obiectul pricinii, nu era obligată să cerceteze în fond cererea privitoare la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, deoarece, în raport cu prevederile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea dreptului notificatorului la măsuri reparatorii este esenţială dovada faptului că acesta se încadrează în una din cele două categorii de persoane îndreptăţite; foştii proprietari ai imobilelor la momentul preluării în mod abuziv sau moştenitorii acestora.
Instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 127 C. proc. civ., aşa cum susţine recurenta.
Articolul 156 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar în alin. (2) textul prevede că atunci când refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, instanţa va amâna „la cererea părţii" pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
În prezenta cauză, au fost respectate prevederile textului citat, deoarece, la cererea apelantei-reclamante, prin reprezentant, la primul termen de judecată, 20 decembrie 2004, instanţa a acordat un nou termen, amânând judecata cauzei pentru ziua de 31 ianuarie 2005.
La 31 ianuarie 2005, în ziua termenului de judecată, apelanta reclamantă a înregistrat o cerere prin care au fost recuzaţi toţi judecătorii Curţii de Apel Cluj, iar instanţa, în raport cu prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., a suspendat judecata până la soluţionarea cererii de recuzare.
După respingerea cererii de recuzare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 18 aprilie 2005, s-a formulat cerere de repunere pe rol, fixându-se termen pentru ziua de 8 iunie 2005, însă la data de 7 iunie 2005 apelanta-reclamantă prin reprezentant a formulat o nouă cerere de amânare, iar instanţa de apel, admiţând-o, a amânat judecata cauzei pentru ziua de 22 iunie 2005.
În preziua acestui termen, la 21 iunie 2005, apelanta prin avocat a cerut să se amâne procesul, pentru că a formulat cerere de strămutare a cauzei, fără să solicite ca în caz de respingere a cererii de amânare a judecăţii să se amâne pronunţarea.
Faţă de faptul că nu s-a ordonat suspendarea judecăţii pricinii, în condiţiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a respins cererea de amânare. Prin respingerea ultimei cereri de amânare nu s-a încălcat vreo prevedere legală, iar susţinerea recurentei, care a formulat mai multe cereri de amânare şi nu s-a prezentat în instanţă la termenele acordate, că au fost încălcate principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii nu este întemeiată.
Sentinţa pronunţată de tribunal cuprinde ample referiri la succesiunea defunctului P.O. (bunicul recurentei), însă instanţa de apel a analizat vocaţia succesorală a mamei recurentei-reclamante (în raport cu care se stabileşte dreptul recurentei), prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data de 31 august 1952 când s-a produs decesul fostei proprietare a imobilelor - V.M. şi la succesiunea acestei defuncte şi nu la succesiunea bunicului-reclamantei (fratele defunctei V.M.).
Aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, potrivit prevederilor Codului civil şi ale Decretului nr. 130/1949, la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., mama recurentei reclamante nu avea chemare la moştenirea acesteia.
Mama recurentei a avut condiţia juridică de copil natural al defunctului P.O. (fratele defunctei V.M.), decedat la data de 1 martie 1931, iar în privinţa copilului natural, până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 130, publicat în Buletinul Oficial nr. 15 din 2 aprilie 1949, erau aplicabile prevederile Codului civil. Or, potrivit art. 652 şi art. 677 C. civ., copiii naturali aveau dreptul numai la moştenirea mamei lor şi a familiei acesteia.
Articolul 677 C. civ. a fost modificat prin art. 17 din Decretul nr. 130/1949, iar în noua redactare, textul avea următorul conţinut „Copiii naturali, chiar când căsătoria ar fi prohibită între mamă şi tată, succed mamei şi rudelor acesteia ca şi copiii legitimi. Copilul natural care şi-a stabilit filiaţiunea faţă de tată prin recunoaşterea voluntară sau prin acţiune în cercetarea paternităţii, precum şi descendenţii lui, au în succesiunea tatălui, aceleaşi drepturi ca şi copiii legitimi şi descendenţii lor".
Potrivit acestui text, în vigoare la data deschiderii succesiunii defunctei V.M., copilul natural a cărui filiaţiune a fost stabilită faţă de tată prin recunoaştere voluntară, cum este cazul mamei recurentei, avea dreptul la moştenirea mamei şi a rudelor acesteia.
În privinţa tatălui, legea a acordat dreptul copilului natural doar la succesiunea acestuia, nu şi a rudelor lui.
Întrucât defuncta V.M. era mătuşa mamei recurentei (sora tatălui acesteia), la data decesului, 31 august 1952, când s-a deschis succesiunea, mama recurentei-reclamante nu avea vocaţia de a culege moştenirea lăsată de aceasta.
Prevederile art. 19 şi art. 20 din Decretul nr. 130/1949 nu-i conferă copilului natural dreptul la succesiunea rudelor tatălui.
Articolul 19 din decret prevedea că recunoaşterile voluntare de paternitate naturală produceau efectele prevăzute de art. 13 fără prejudiciul dispoziţiilor aliniatului final al art. 20 care prevedea în mod expres, în alin. final, că nu se poate pretinde de către copilul natural dreptul la moştenire legală în succesiunile deschise înainte de intrarea în vigoare a decretului, iar art. 13 stabilea că faţă de tată copilul natural avea situaţiunea legală a unui copil legitim.
Textele citate priveau însă raporturile copilului natural cu tatăl şi nu cu rudele acestuia, cum este cazul în speţă.
Nici prin art. 659 C. civ. nu era prevăzut dreptul mamei recurentei-reclamante la succesiunea mătuşii sale, deoarece textul cuprindea la data deschiderii succesiunii defunctei V.M. prevederea că „succesiunile sunt deferite copiilor şi descendenţilor defunctului, ascendenţilor şi rudelor colaterale în ordinea şi după regulile mai jos determinate (Cod civil art. 652, art. 661 urm., art. 669 urm., 672 urm., art. 680)".
Textul citat făcând trimitere la art. 672 şi urm. C. civ., la data de 31 august 1952 succesiunile puteau fi culese după regulile stabilite şi de art. 677 C. civ., în raport de care mama reclamantei, în calitate de copil natural al defunctului P.O., nu avea vocaţie la succesiunea defunctei V.M. (sora lui P.O., predecedat).
Mama reclamantei neavând vocaţie succesorală, recurenta reclamantă nu poate avea calitatea de succesibil al defunctei V.M., în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Soluţia admiterii excepţiei şi respingerii contestaţiei fiind rezultatul stabilirii lipsei calităţii recurentei reclamante de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în raport cu prevederile Codului civil, ale Decretului nr. 130/1949 şi ale Legii nr. 10/2001, este neîntemeiată şi susţinerea recurentei că prin pronunţarea acestei soluţii s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Recurenta a invocat şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatei SC I.E. SRL cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 676 A din 22 iunie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurentă la 1800,8 RON cheltuieli de judecată către intimata SC I.E. SRL
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5936/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5853/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
