ICCJ. Decizia nr. 5969/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr.163 din 7 ianuarie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.G. împotriva pârâtei SC F.D.F.E.E.E.T.N. SA Cluj-Napoca, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect 1 parte din apartamentul nr. 41 situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, în condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 85/1992.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.571.000 lei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1 din 3 ianuarie 1996, R.A. E.R.F.D.F.E.E., E.T.N. SA a cumpărat de la S.C. TCI C.G. imobilul situat în Cluj-Napoca, pentru prețul de 750.000.000 lei. Ulterior, cumpărătoarea și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului, în C.F. Cluj-Napoca în prezent sistată, imobilul fiind transcris în C.F. Cluj-Napoca.
Imobilul a fost construit cel mai târziu la data de 17 martie 1973, având destinația inițială de cămin de nefamiliști, din fondurile Trustului de Antrepriză Generală de Construcții Industriale Cluj-Napoca.
Prin contractul de închiriere nr. 36/7 din 1 octombrie 2002 și a actului adițional la acest contract, nr. 1 din 1 septembrie 2003, reclamantului i-a fost închiriată cota de 1 parte din apartamentul nr. 41 situat în Cluj-Napoca.
întrucât locuința a fost construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, în speță sunt îndeplinite toate cerințele prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
în motivarea apelului, pârâta a susținut în esență că sentința atacată este netemeinică și nelegală, deoarece apartamentul în litigiu face parte dintr-un bloc cumpărat de pârâtă prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1 din 3 ianuarie 1996, pentru prețul de 750.000.000 lei. După cumpărarea imobilului, pârâta i-a adus o serie de lucrări de reparații și modernizare, suportate tot din fondurile proprii, la fel ca și prețul inițial.
întrucât pârâta a devenit proprietară asupra imobilului ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, rezultă că apartamentul în litigiu nu intră sub incidența dispozițiilor art. 7 din această lege.
La terenul de astăzi, curtea a pus în discuția reprezentanților părților, calificarea căii de atac exercitate de către pârâtă împotriva sentinței, având în vedere valoarea litigiului, reprezentând cota de 1 parte dintr-un apartament cu două camere, în condițiile Legii nr. 85/1992.
Prin încheierea nr. 1052/R din 13 aprilie 2005 a fost admisă excepția de necompetență materială a Curții de Apel Cluj și a declinat competența soluționării recursului declarat de pârâta F.D.F.E.E. E.T.N. SA Cluj împotriva sentinței civile nr. 163 din 7 ianuarie 2005 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. 17346/2004, în favoarea Tribunalului Cluj.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel în raport de dispozițiile art. 2821alin. (1) C. proc. civ. a calificat calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel și a transferat cauza la completul format din 3 judecători, având în vedere că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind litigii al căror obiect are o valoare de până la l miliard lei, inclusiv.
Conform art. 299 alin. (3) C. proc. civ., în situațiile în care, potrivit dispozițiilor prezentului cod sau ale legii speciale, încheierile sau alte hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești sunt supuse numai recursului, judecarea acestei căi de atac este de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea în cauză sau, după caz, de competența instanței expres prevăzută de lege.
întrucât sentința atacată a fost pronunțată de către judecătorie, competența soluționării recursului revine tribunalului.
împotriva celei din urmă hotărâri, reclamantul D.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și susținând în esență că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 2821C. proc. civ., dispoziții ce printr-o interpretare extensivă privează părțile de un grad de jurisdicție pe calea apelului, întrucât acțiunea pe care a promovat-o se întemeiază pe art. 7 alin. (1) al Legii nr. 85/1992, având ca obiect obligația de a face, neevaluabilă în bani, împrejurare față de care, calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond este apelul și nu recursul.
în consecință, recurentul solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea dosarului la Curtea de Apel Cluj, în vederea continuării judecării apelului.
Recursul este nefondat.
în practica judiciară s-a apreciat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 instituie o obligație in rem, în considerarea obiectului și nu o obligație in personam. Explicația acestei interpretări constă în faptul că dispoziția legală sus indicată a dorit să dea chiriașilor posibilitatea de a cumpăra locuințele la construirea cărora au participat direct sau indirect în vechiul sistem statal juridic, fapt care a impus statului pe cale de consecință consacrarea legală a dreptului de a cumpăra în condiții privilegiate.
în speță, apartamentul este locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
Conform contractului de închiriere 36/7 din 1 octombrie 2002 și actului adițional la acest contract nr. 1 din 1 septembrie 2003, dosar fond, reclamantului i-a fost închiriată cota de 1 parte din locuința, apartamentul 41 din Cluj-Napoca, ca și locuință de serviciu. Rezultă că reclamantul este titularul contractului de închiriere a cotei de 1 parte din locuința sus indicată.
Reclamantul a formulat cerere pentru cumpărarea cotei sus indicate, cerere adresată pârâtei.
Ori, obligația prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, nu este o obligație de a face, ea se referă la încheierea unui act de vânzare-cumpărare a unei cote de 1 parte din locuința indicată.
în aceste condiții, în cauză ne aflăm în situația unei acțiuni, pe care instanța de apel legal și temeinic a apreciat un criteriu valoric prevăzut de art. 2821alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia nu sunt supuse apelului acțiunile principale privind litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv.
Așa încât, valoarea bunului ce va fi vândut, 1 parte din locuință prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, fiind de 750.000.000 lei, deci până într-un miliard, calea de atac este recurs, așa cum a stabilit curtea de apel. De asemenea, critica recurentului referitoare la soluționarea căii de atac la curtea de apel este nefondată, în raport de dispozițiile art. 299 alin. (3) C. proc. civ. și în sensul că având în vedere hotărârea în fond a fost soluționată de judecătorie, urmează ca recursul să fie soluționat de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea, în speță, Tribunalul Cluj.
Prin urmare, Curtea a constatat că recursul declarat de reclamant este nefondat și a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6056/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5879/2005. Civil → |
|---|
