ICCJ. Decizia nr. 6056/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 195 din 17 octombrie 2002, Tribunalul Vrancea a admis contestația formulată de Ț.A. împotriva dispoziției nr. 55 din 17 decembrie 2001, emisă de Primăria comunei Reghiu, județul Vrancea, pe care a anulat-o și a dispus restituirea în natură a unui teren în suprafață de 1.900 mp. A respins ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de M.N. și M.I.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că terenul în litigiu face parte dintr-o suprafață mai mare de teren, de 16.000 mp, ce a fost proprietatea defunctei U.I., care a avut două fiice: reclamanta și intervenienta.
Terenul a trecut în mod abuziv la stat, fiind administrat de Primăria comunei Reghiu, cu acordul căreia C.C. Mera a ridicat o secție tâmplărie - dogărie.
Reclamanta și intervenienta au pretins fiecare că terenul le-a aparținut, fiind primit ca zestre de la mama lor. Instanța reține că probele dosarului nu au clarificat acest aspect, dar pentru cauză este important faptul că a fost proprietatea defunctei U., cele două moștenitoare, aflate în indiviziune, urmând să-și soluționeze neînțelegerile pe calea unui partaj succesoral.
Apelul declarat de Primăria comunei Reghiu a fost admis prin decizia civilă nr. 135/A din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Galați, care a reținut că terenul nu face parte din patrimoniul primăriei, fiind proprietatea intervenienților M.C. și M.I. , așa cum rezultă din sentința civilă nr. 1038 din 5 martie 2001 a Judecătoriei Focșani, definitivă prin neapelare.
Constatarea instanței de fond, în sensul că este irelevant pe ce rol se află terenul, nu este întemeiată, deoarece notificarea trebuie adresată deținătorului imobilului.
împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs reclamanta Ț.A.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală pentru că, în mod greșit, a constatat că terenul în litigiu se află în patrimoniul familiei Miron. Invocă adresa nr. 1447/2001 a OCOT Vrancea, din care rezultă că în registrul cadastral din anul 1990 imobilul apare în rolul Consiliului popular comunal. Se mai arată că niciodată primăria nu a contestat aceste mențiuni și că soții M. s-au judecat în contradictoriu cu Primăria atunci când au obținut sentința civilă nr. 1038/2001 a Judecătoriei Focșani.
Mai arată recurenta, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor administrate de ea în apel, și mai ales asupra sentinței civile nr. 1241 din 31 martie 2003 a Judecătoriei Focșani, definitivă, prin care se reține că terenul a trecut abuziv în proprietatea statului, fiind folosit de Cooperativa meșteșugărească până în anul 1990.
Recursul nu este fondat.
Conform art. 20 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, se stabilesc prin decizie sau dispoziție motivată a unității deținătoare.
Textul invocat determină, așadar, două dintre condițiile care atrag aplicabilitatea legii, și anume:
- imobilul să fi fost preluat abuziv,
- la data intrării în vigoare a legii să se afle în deținerea persoanelor juridice enumerate.
în cauză, nu s-au depus acte care să ateste faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului și că ar fi fost deținut vreodată de primărie.
Prin sentința civilă nr. 1038 din 5 martie 2001 a Judecătoriei Focșani, rămasă definitivă și devenită irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a constatat că M.C. și M.I. au un drept de proprietate asupra suprafeței de 1.900 mp teren intravilan (terenul în litigiu), situat în satul Șindrilari. Instanța a reținut că soții M. au stăpânit terenul continuu și public, în calitate de proprietari, de peste 30 de ani.
Prin urmare, se constată că, la data intrării în vigoare a legii, imobilul nu era deținut de unitatea notificată, motiv pentru care decizia instanței de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Nici critica referitoare la faptul că în apel nu au fost avute în vedere probele administrate de contestatoare nu este întemeiată.
Așa cum s-a arătat mai sus, instanțele, înainte de a se pronunța cu privire la măsurile reparatorii, aveau obligația de a stabili dacă Legea nr. 10/2001 este aplicabilă. Au fost avute în vedere, deci, acele probe concludente și utile cauzei, de natură a conduce instanța la o concluzie certă în ceea ce privește deținerea imobilului de către unitatea deținătoare. Sub acest aspect, sentința invocată de reclamantă nu era relevantă, deoarece a fost pronunțată în urma judecării unei contestații la executare. Este adevărat că prin acea sentință se fac referiri la calitatea de proprietar a contestatoarei asupra terenului, dar legitimarea procesuală a acesteia a fost analizată prin referire la sentința civilă din prezenta cauză, ale cărei dispoziții au fost, însă, schimbate de instanța de apel.
Față de cele mai sus arătate, înalta Curte a privit ca nefondat recursul declarat și l-a respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6070/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5969/2005. Civil → |
|---|
