ICCJ. Decizia nr. 6062/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6062
Dosar nr. 11622/200.
Şedinţa de la 7 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 526 din 23 septembrie 2003, Judecătoria Brad a respins acţiunea formulată de reclamantul–pârât T.M., în contradictoriu cu pârâta–reclamantă V.E. şi s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă V.E., în contradictoriu cu reclamantul pârât T.M.
S-a constatat că prin actul sub semnătura privată, intitulat „Declaraţie", încheiat la data de 16 august 1956, T.V.A., decedat la data de 28 decembrie 1991, a vândut tatălui pârâtei–reclamante, respectiv defunctului L.A., terenul situat în comuna Vălişoara, în locul numit F.S., înscris în C.F. 328 Dealu Mare, în suprafaţă de 3510 mp şi suprafaţa reală de 4084 mp, cu preţul de 4800 lei.
S-a dispus, că hotărârea ţine loc de act autentic de vânzare–cumpărare pentru terenul menţionat, a fost anulat certificatul de moştenitor nr. 52 din 1 martie 2002 emis de B.N. P. Timişoara şi a fost obligat reclamantul pârât să-i plătească pârâtei reclamante suma de 1.254.590 lei cheltuieli de judecată.
S-a respins în rest cererea reconvenţională.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a formulat acţiune în revendicarea terenului deţinut de pârâtă în punctul S., susţinând că dreptul de proprietate asupra terenului a fost dobândit prin succesiune de la tatăl său, decedat la data de 28 decembrie 1991, iar pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat: să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare–cumpărare pentru terenul înscris în C.F. Dealu Mare, nr. top1; să se înscrie în C.F. dreptul său de proprietate asupra terenului; să se anuleze certificatul de moştenitor nr. 52 din 1 martie 2002 privitor la acest teren.
În subsidiar, a cerut să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, pe care îl foloseşte din anul 1956, prin uzucapiune.
Retine instanţa de fond, că prin certificatul de moştenitor nr. 52/2001, s-a constatat că masa succesorală rămasă la decesul defunctului T.A. se compune din imobilul înscris în C.F. Dealu Mare, nr. top1 F.S. şi că moştenitor al defunctului este reclamantul, iar în baza acestui certificat reclamantul şi-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cartea funciară.
Prin actul intitulat „Declaraţie", care este un act de vânzare–cumpărare sub semnătura privată, încheiat la data de 16 august 1956, T.A. a vândut cumnatului său L.A., tatăl pârâtei, terenul situat în satul Dealu Mare, în locul numit S., între vecinii T.P. şi drumul comunal, cu preţul de 4800 lei, iar de la data încheierii actului terenul a fost folosit de părinţii pârâtei şi de pârâtă, după decesul acestora.
Susţinerea reclamantului că terenul care face obiectul actului intitulat „Declaraţie" este altul decât cel care face obiectul revendicării este neîntemeiată, pentru că în raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că cele două suprafeţe se identifică, iar faptul înstrăinării terenului care face obiectul litigiului este dovedit şi cu menţiunile din registrul agricol al comunei Vălişoara, unde tatăl pârâtei este înregistrat cu acest teren.
Împrejurarea că în anul 1972 T.A. nu avea posesia acestei suprafeţe de teren rezultă din sentinţa civilă nr. 338/1972 a Judecătoriei Deva.
Prin urmare, reclamantul nu a dobândit prin succesiune suprafaţa de teren care face obiectul procesului, deoarece tatăl acestuia, T.A., prin actul invocat de pârâtă, a consimţit la vânzarea terenului.
Se mai reţine că, întrucât pârâta nu a făcut dovada că este singura moştenitoare a defunctului său tată şi nu a cerut să se stabilească masa succesorală rămasă la decesul acestuia, nu se poate transfera dreptul de proprietate numai în favoarea pârâtei şi aceasta nu poate fi înscrisă ca proprietar în cartea funciară.
Prin Decizia civilă nr. 451/A/2004 din 23 martie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în tot hotărârea apelată şi, judecând cauza în fond, a admis acţiunea formulată de reclamantul T.M., în contradictoriu cu pârâta V.E.
Pârâta a fost obligată să recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra terenului situat la punctul de hotar numit S., înscris în C.F. Dealu Mare, nr.top1 fânaţ, în suprafaţa de 3510 mp, să se abţină pe viitor de la orice act de tulburare în posesie şi să lase terenul în deplină proprietate a reclamantului.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă V.E. , în contradictoriu cu reclamantul –pârât T.M.
A fost respinsă cererea de aderare la apel formulată de pârâta V.E.
Instanţa de apel a reţinut că pentru darea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, antecontractul invocat trebuie să îndeplinească elementele convenţiei, prevăzute de art. 948 C. civ., între care şi obiectul determinat.
Or, convenţia invocată de pârâtă, în realitate este o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare, pentru că actul sub semnătură privată nu este semnat de cumpărător, (antecesorul pârâtei-reclamante),iar obiectul nu este determinat cu date de carte funciară şi cu toate vecinătăţile, fiind specificată numai partea de hotar S., în care tatăl pârâtei avea mai multe terenuri.
Se mai reţine, că autorul pârâtei reclamante figura înscris în registrul agricol cu teren în partea de hotar S.F., teren identificat de expert, situaţie care face plauzibilă susţinerea reclamantului pârât că acest teren a făcut obiectul pretinsei convenţii.
Reţine instanţa de apel, că nu sunt îndeplinite nici condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, în raport cu dispoziţiile art. 27 şi art. 28 din Decretul–lege nr. 115/1938 şi că cererea de aderare la apel, prin care s-a solicitat autorizarea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului, nu este întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta–reclamantă V.E. care, invocând art. 304 pct. 7şi 9 C. proc. civ., cere să se menţină hotărârea pronunţată de instanţa de fond, formulând, în esenţă, următoarele critici.
- Soluţia pronunţată prin hotărârea atacată se întemeiază pe „consideraţiuni aparent contradictorii, fără legătură cu pricina"
- Deşi reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 948 C. civ., instanţa de apel nu arată ce condiţii nu sunt îndeplinite.
- Greşit a fost calificat actul invocat de pârâtă ca o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare. Acest act , încheiat în prezenţa a doi martori, confirmă vânzarea, aşa cum rezultă din alin. (3), unde se precizează „ vând pentru totdeauna". În aliniatul ultim se arată că declaraţia va servi cumpărătorului ca un act justificativ de cumpărare, iar faptul că actul nu a fost semnat de cumpărător, nu este de natură să înlăture efectele sale.
- Greşit reţine instanţa de apel că terenul nu este determinat, deşi în act se precizează „vecinii de jos", care sunt T.P. şi drumul comunal.
Aceste repere au fost avute în vedere de expert când a identificat terenul, iar împrejurările reţinute de instanţă se bazează numai pe susţinerile reclamantului.
Mai arată recurenta, că „a declarat terenul în registrul agricol din anul 1956", că de atunci îl stăpâneşte public şi netulburată de nimeni, iar în dosarul menţionat de intimat s-a stabilit că terenul era folosit de T.N. şi L.S., care posedau acte de înstrăinare sub semnătură privată.
Se susţine că, raportat la aceste împrejurări şi soluţia anulării certificatului de moştenitor este legală şi că cererile prin care s-a solicitat „să se constate prescrierea dreptului de proprietate şi autorizarea înscrierii în cartea funciară" greşit au fost respinse.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată, motive care nu sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, aşa cum susţine recurenta, însă instanţa de apel, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii (actul sub semnătura privată intitulat „Declaraţie" ), aplicând greşit dispoziţiile art. 1073, art. 1075 şi art. 948 C. civ. şi ignorând dispoziţiile art. 962 C. civ., a reţinut că nu se poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare–cumpărare, pentru că actul invocat este o promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare, iar terenul care face obiectul promisiunii nu este determinat.
Deoarece la momentul încheierii actului, 16august 1956, era în vigoare Decretul nr. 151 din 10 iunie 1950, care pentru înstrăinarea terenurilor agricole impunea ca actul să fie întocmit în formă autentică, indiferent de termenii folosiţi de părţi, prin actul sub semnătura privată invocat de recurentă nu s-a născut obligaţia de „a da", constând în transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului.
De altfel, pârâta–reclamantă, prin cererea reconvenţională, a solicitat să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare–cumpărare pentru suprafaţa de teren revendicată de reclamant, susţinând că terenul a făcut obiectul convenţiei consemnată în înscrisul intitulat „Declaraţie".
Pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare–cumpărare, trebuie să existe o promisiune de vânzare, prin care părţile să-şi asume obligaţia de a face, promisiune care trebuie să îndeplinească, în momentul încheierii ei, toate condiţiile pentru validitatea unei convenţii, prevăzute de art. 948 C. civ.
În prezenta cauză, chiar dacă înscrisul este semnat numai de promitentul vânzător şi de martori, din conţinutul lui şi atitudinea promitentului cumpărător, care a intrat în stăpânirea terenului, rezultă că între părţi s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare–cumpărare.
De altfel, instanţa califică actul ca „promisiune unilaterală de vânzare–cumpărare", deşi dacă este unilaterală, promisiunea este numai de vânzare.
Dar chiar şi în ipoteza promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul vânzător îşi asumă obligaţia de a vinde bunul care face obiectul promisiunii.
Ceea ce caracterizează promisiunea unilaterală de vânzare este faptul că beneficiarul, care nu se obligă să cumpere, are dreptul de a opta, în sensul de a cumpăra sau nu. Cel îndreptăţit să opteze fiind beneficiarul, acesta sau succesorii lui au posibilitatea să obţină executarea silită în natură a obligaţiei de „a face", asumată de promitentul vânzător, pe calea acţiunii pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
Raportat la conţinutul înscrisului, greşit s-a reţinut prin hotărârea atacată şi faptul că obiectul nu este determinat.
Art. 948 C. civ., care stabileşte condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărei convenţii, prevede că una din condiţii este obiectul determinat.
În sensul art. 962 C. civ., obiectul contractului este obligaţia care se naşte sau se stinge prin convenţie, iar obiectul obligaţiei îl constituie prestaţia pe care creditorul o poate cere debitorului, care în speţă este de „a face".
Înscrisul invocat de recurentă, care priveşte suprafaţa de 0,40 ha teren, cuprinde suficiente elemente pentru identificarea şi stabilirea amplasamentului terenului care a făcut obiectul promisiunii, pentru că este indicat locul unde se află „postaţa Scorus între vecinii din jos T.P. şi de o parte drumul comunal". Pe baza acestor elemente, expertul a stabilit că terenul revendicat de reclamant, situat în locul numit S., este acelaşi cu cel înscris în actul semnat de tatăl acestuia şi că terenul din locul S.F., primit de mama pârâtei ca zestre de la T.P., se învecinează cu terenul care face obiectul procesului.
Prin urmare, fiind dovedit faptul că autorul reclamantului–pârât şi-a asumat obligaţia de „a face", prin înscrisul semnat de acesta, aflat la dosarul instanţei de fond şi că suprafaţa de teren la care se referă obligaţia asumată este determinată, pe baza acestui înscris poate fi pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare–cumpărare, aşa cum s-a hotărât prin sentinţa instanţei de fond.
Cu privire la cererile formulate de pârâta–reclamantă, respinse prin sentinţa apelată şi la respingerea cererii de aderare la apel, recurenta nu dezvoltă critici care să facă posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, potrivit art. 312 C. proc. civ., se va admite recursul şi va fi modificată în parte Decizia atacată. Va fi respins apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei, privitoare la respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta–reclamantă V.E., împotriva deciziei civile nr. 451/A din 23 martie 2004 a Curţii de Apel Alba–Iulia, pe care o modifică în parte.
Respinge apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinţei civile nr. 526 din 23 septembrie 2003 a Judecătoriei Arad.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6076/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6061/2005. Civil → |
|---|
