ICCJ. Decizia nr. 60/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 60
Dosar nr. 1872/200.
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4406 din 4 iunie 2001 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul B.G. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin reprezentanţii săi consiliul general şi primarul general şi SC A. SA cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că pârâţii nu deţin un titlu cu privire la imobilul situat la nr. 11 şi să fie obligaţi să îi lase în deplină şi liniştită posesie imobilul situat la adresa menţionată, cu cheltuieli de judecată, cu menţiunea că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 480–481 C. civ.
În motivarea cererii, în esenţă, reclamantul arată că, deşi autorii săi erau exceptaţi de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu le-a fost naţionalizat, caz în care, se impune a-i fi retrocedat.
Prin sentinţa civilă nr. 1462 din 1 octombrie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins cererea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.
În motivarea hotărârii, în esenţă, s-a reţinut că pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român, în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, prin Legea nr. 10/2001, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a stabilit o procedură specială de restituire.
Cum, cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. a fost formulată după data de 14 februarie 2001 şi cum, reclamantul nu a urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, tribunalul apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 20 şi urm. din legea menţionată, se impune respingerea acţiunii în revendicare dedusă judecăţii ca fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul susţinând, în esenţă, că este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (2), şi art. 8 din Constituţia României din 1948, art. 480–481 C. civ., art. II din Decretul nr. 92/1950 şi art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 149/A din 21 martie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat, pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept reţinute de tribunal.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul arată că prin dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu au fost abrogate dispoziţiile art. 480–481 Cod civ., care permit persoanelor interesate să formuleze acţiune în revendicare, aspect reţinut şi prin Decizia nr. 5 din 20 noiembrie 2000 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Curţii Supreme de Justiţie, decizie care, urmare a publicării în Monitorul Oficial al României, este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti.
Susţine recurentul că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost reglementată ca o măsură de protecţie suplimentară a celor deposedaţi de proprietăţi prin acte normative abuzive, iar caracterul special al acestei proceduri nu trebuie absolutizat, în sensul reţinerii unei excepţii de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun.
La termenul de judecată din 25 iunie 2003, recurentul a invocat excepţia neconstituţionalităţii art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile art. 21, art. 41 alin. (1) şi art. 123 din Constituţia României, dispoziţii legale de care depindea soluţionarea problemei de drept deduse judecăţii prin recurs.
Prin încheierea din 10 iulie 2003, instanţa a dispus suspendarea judecării recursului declarat de reclamant şi a sesizat Curtea Constituţională pentru a hotărî asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate.
În motivarea încheierii, Curtea Supremă de Justiţie a opinat în sensul că excepţiile sunt întemeiate.
S-a reţinut, printre altele, că textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent" este contrar dispoziţiilor art. 41 privind protecţia proprietăţii private din Constituţia României şi că, din coroborarea dispoziţiilor alin. (1), (3) şi (7) ale art. 24 din acelaşi act normativ, rezultă că refuzul de restituire în natură nu are cale de atac în justiţie, ceea ce contravine art. 21 din Constituţia României.
Prin Decizia nr. 21 din 27 ianuarie 2004 Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate deduse judecăţii.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că prin normele juridice deduse controlului, legiuitorul a dat expresie imperativelor prevăzute în dispoziţia art. 44 alin. (1) teza a II–a din Constituţie, potrivit căreia „conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege".
În esenţă, Curtea Constituţională argumentează următoarele cu privire la soluţia adoptată:
- recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat, şi nu într-un anumit termen, ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare.
- imprescriptibilitatea nu ţine de esenţa dreptului de proprietate imobiliară şi nu este prevăzut, ca atare, în Constituţie;
- instituirea unui termen de decădere nu este de natură să împiedice liberul acces la justiţie.
La data de 1 iunie 2004 în cauză, au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor, numiţii I.B. şi E.B., I.I. şi I.M., cereri încuviinţate în principiu prin încheierea de şedinţă din 12 ianuarie 2005.
În motivarea cererii, intervenienţii B. arată că au dobândit prin cumpărare apartamentul nr. 4 din imobilul în litigiu şi că, prin sentinţa civilă nr. 100421 din 6 decembrie 2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins cererea prin care reclamantul solicita constatarea nulităţii absolute a acestui contract, reţinând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii, intervenienţii I. susţin că au dobândit prin cumpărare apartamentul nr. 2 din acelaşi imobil şi că au fost acţionaţi în judecată de către reclamant pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii este nefondat pentru următoarele considerente:
În drept, regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementat prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit actului normativ menţionat, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv pot notifica, în termenul prevăzut de acest act normativ, persoana juridică deţinătoare solicitând restituirea în natură a imobilului [art. 21 alin. (1)].
Potrivit art. 21 alin. (5) din actul normativ menţionat, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dispoziţia legală menţionată a fost declarată a fi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale prin Decizia nr. 21/27 ianuarie 2004 a Curţii Constituţionale a României cu motivarea mai sus arătată.
Aşa fiind, cum în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantul este decăzut din dreptul de a mai solicita în justiţie restituirea în natură a imobilului în litigiu, imobil ce susţine că i-a fost preluat abuziv în anul 1950, în mod just instanţele de fond au reţinut că acţiunea în revendicare a acestui imobil, acţiune prin care urmăreşte redobândirea, în natură a bunului, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi analizată şi soluţionată pe fond.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătat, Înalta Curte, urmează a respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 149/A din 21 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6061/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5986/2005. Civil → |
|---|
