ICCJ. Decizia nr. 6072/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6072
Dosar nr. 4785/200.
Şedinţa publică din 7 iulie 2005
Asupra recursurilor de faţă constată:
Prin cererea înregistrată la 13 august 1996 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantele C.M. şi C.N.(născută C.), în calitate de moştenitoare ale defunctului C.G., au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti, solicitând să se constate nulitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul situat în sectorul 1 Bucureşti, cu menţiunea că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
În motivarea cererii reclamantele arată că autorul lor a dobândit în proprietate, prin cumpărare conform contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22781/1926 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, o suprafaţă de 285,53 mp pe care a edificat în anul 1927, cu credit ipotecar, o casă (parter, etaj) şi care, urmarea cutremurului din 1945, a fost reconsolidată.
Susţin reclamantele că în anul 1950 apartamentul de la etaj, care era ocupat de chiriaşi, rude apropiate, a fost naţionalizat, iar apoi în anul 1951, şi cel de la parter, în care locuia familia autorului lor, fără a se motiva măsura şi fără a li se prezenta vreun titlu de către stat, deşi autorul lor era exceptat de la naţionalizare.
La 22 aprilie 1997, în cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu M.I. şi M.G., proprietari prin cumpărare, conform contractului nr. 2070 /21779 din 10 decembrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA Bucureşti, ai apartamentului situat la etajul imobilului în litigiu, solicitând se constate că sunt subodobânditori de bună credinţă ai acestui apartament, caz în care nu mai pot fi deposedaţi de către foştii proprietari şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii.
Susţin intervenienţii şi faptul că după naţionalizarea imobilului, familia C. a continuat să locuiască în acest imobil (într-o parte a acestuia) pentru ca, ulterior, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 4/1973, să solicite şi să obţină un schimb de locuinţă, în baza căruia au intrat în posesia unui apartament situat în imobilul nr. 12, de asemenea, naţionalizat, apartament pe care l-au cumpărat în baza contractului nr. 259/1973, caz în care restituirea către aceştia şi a imobilului în litigiu este imorală.
La 11 februarie 1997 în cauză au formulat cererea de intervenţie Ş.A. şi Ş.C.R. care invocă calitatea lor de subdobânditori de bună credinţă a apartamentului situat la parterul imobilului în litigiu, pe care l-au dobândit în proprietate prin cumpărare în baza contractului nr. nr. 2179/24313 din 16 decembrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA, sens în care solicită respingerea acţiunii.
La 16 aprilie 1997 reclamanţii şi-au completat cererea dedusă judecăţii în sensul că au cerut şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare invocate de intervenienţii principali în justificarea pretenţiilor lor.
Prin sentinţa civilă nr. 9647 din 15 iunie 1999 Judecătoria sector 1 Bucureşti, reţinând că valoarea imobilului în litigiu este de peste 200 milioane lei, şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 398 din 7 mai 2002 Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea şi a constatat lipsa unui titlu valabil al Statului Român, reprezentat prin Municipiul Bucureşti, cu privire la imobilului situat în Bucureşti, şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2179/24313 din 16 decembrie 1992 intervenit între SC H.N. SA şi familia Ş.A. şi C.R. şi nr.2070/21779 din 10 decembrie 1996 intervenit între SC H.N. SA Bucureşti şi familia M.I. şi G.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de din patrimoniul autorului reclamantelor, C.G., persoană exceptată conform art. II din Decretul nr. 92/1950 de la naţionalizare, în mod abuziv, caz în care se impune constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la acest imobil şi admiterea capătului de cerere privind revendicarea părţii din imobil care se mai află în posesia statului şi care nu a fost vândută chiriaşilor.
Reţine prima instanţă că buna-credinţă a intervenienţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare a căror nulitate absolută se cere a se constata se prezumă, cu menţiunea că reclamantele nu au dovedit că aceştia aveau cunoştinţă că au tranzacţionat cu un neproprietar.
Totodată, prima instanţă reţine că în lipsa unui capăt de cerere prin care reclamantele să revendice imobilul în litigiu în contradictoriu cu intervenienţii, pentru evitarea unui plus petita, nu poate proceda la compararea celor două titluri de proprietate invocate de partea reclamantă şi, respectiv, de intervenienţi, pentru a stabili preferabilitatea drepturilor autorilor lor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, susţinând că în mod greşit le-a fost respinsă cererea prin care solicitau constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare invocate de intervenienţi, dat fiind că aceştia au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractelor, atâta timp cât, anterior, ele promovaseră cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu care se afla în curs de soluţionare, cu menţiunea că prin cererea dedusă judecăţii au revendicat întregul imobil.
Totodată, împotriva sentinţei a declarat apel şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 194 din 21 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardiv, declarat apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de reclamante şi s-a schimbat, în parte, sentinţa tribunalului, în sensul că s-a constatat „nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare" şi a fost obligată „intimata să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentele în litigiu", menţinându-se „celelalte dispoziţii ale sentinţei".
În motivarea deciziei s-a reţinut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu nu erau incidente dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ca atare, apartamentele în litigiu nu puteau fi înstrăinate, în mod valabil, în favoarea chiriaşilor.
Totodată, se reţine că intervenienţii nu pot invoca, în vederea justificării validităţii contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, buna credinţă şi, respectiv, incidenţa în cauza dedusă judecăţii a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) teza 2 din Legea nr. 10/2001 întrucât, aceştia, cu minime diligenţe puteau să cunoască că pentru imobilul în litigiu reclamantele formulaseră o cerere de revendicare încă din data de 14 august 1996.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au revendicat întregul imobil şi că prin cererile completatoare, din dosarul 11574/1996 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, nu şi-au restrâns capătul de cerere privind revendicarea doar pentru partea de imobil aflată încă în proprietatea statului, astfel cum greşit a reţinut prima instanţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii-intervenienţi M.I., M.G. , Ş.A. şi Ş.C.R., invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii reiterează apărarea în sensul că au fost cumpărători de bună credinţă ai apartamentelor situate în imobilul revendicat de reclamante susţinând că împrejurarea reţinută de către instanţa de apel în sensul că nu ar fi depus minime diligenţe pentru a afla situaţia juridică a acestora la momentul cumpărării nu este fondată cu menţiunea că, referitor la acest aspect, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu făcut o analiză a probatoriilor administrate.
Susţin recurenţii şi faptul că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu de către Statul Român, fiind necontestat că la momentul naţionalizării parte din imobil era închiriat de foştii proprietari, caz în care nu aceştia nu erau exceptaţi de la naţionalizare în sensul art. II din Decretul nr. 92/1950.
Aşa fiind, cum în raport de probatoriile administrate se poate conchide în sensul că imobilul în litigiu nu era exceptat de la naţionalizare, că acesta a fost preluat de stat cu titlu şi că, în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, sunt cumpărători de bună credinţă, recurenţii susţin că numai printr-o aplicare greşită a legii instanţa de apel a reţinut că ar fi lovite de nulitate contractele de vânzare-cumpărare pe care le-au încheiat cu SC H.N. SA Bucureşti, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare dedusă judecăţii.
La termenul de judecată din data de 23 martie 2005, din oficiu, Înalta Curte a pus în dezbaterea părţilor un motiv de ordine publică, anume nulitatea deciziei date de tribunal date fiind menţiunile echivoce din dispozitivul deciziei pronunţate.
Analizând motivele invocate de recurenţi precum şi cel de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
În mod just instanţele de fond au constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantelor şi că acesta a fost preluat în proprietatea statului, în mod abuziv, fără titlu, dat fiind că proprietarul său, fiind funcţionar, era exceptat de la naţionalizare prin dispoziţia art. II din Decretul nr. 92/1950 şi, respectiv, faptul că pentru cele două apartamente care compun imobilul au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare cu titularii contractelor de închiriere, adică cu intervenienţii Ş., foştii titulari ai contractului de închiriere nr. 47025 din aprilie 1994 şi M., foştii titulari ai contractului de închiriere nr. 47224 din aprilie 1994.
Soluţionând însă capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare invocate în apărare de către pârâţii-intervenienţi, instanţa de apel a schimbat sentinţa tribunalului şi a declarat ca fiind nule absolut contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii M.I., M.G., şi respectiv, Ş.A. şi Ş.C.R.
Deşi a constatat nulitatea acestor contracte şi a reţinut că este învestită cu judecata unei acţiunii în revendicarea întregului imobil formulată de reclamante în contradictoriu şi cu pârâţii intervenienţi, prin dispozitivul deciziei, instanţa de apel obligă să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele în litigiu „intimata", fără însă a o indica.
Faţă de modul echivoc de redactare al dispozitivului deciziei rezultă că obligaţia restituirii imobilului în litigiu ar rămâne în sarcina intimatei pârâte SC H.N. SA Bucureşti deşi această dispoziţie este în dezacord cu considerentele deciziei, din cuprinsul cărora rezultă că ar fi obligaţi în sensul arătat pârâţii-intervenienţi M.I., M.G. , şi respectiv, Ş.A. şi Ş.C.R.
O astfel de tehnică de redactare a dispozitivului nu este de natură să clarifice modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu de către partea reclamantă şi face imposibil de exercitat controlul judiciar.
Este de menţionat că, în recurs, deşi s-a pus în dezbaterea părţilor necesitatea lămuririi dispozitivului deciziei recurate părţile au refuzat să apeleze la procedurile legale instituite în acest scop.
În lipsa unui dispozitiv redactat în termeni neechivoci şi în prezenţa unor contradicţii între menţiunile din dispozitiv şi cele din considerentele hotărârii recurate se impune, pentru omisiunea examinării fondului pricinii în sensul art. 314 C. proc. civ. admiterea recursurilor deduse judecăţii şi casarea deciziei date în apel cu trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului declarat de reclamante la aceleiaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării instanţa de apel va avea în vedere şi faptul că, atâta timp cât statul nu mai este proprietarul imobilului în litigiu, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii se impune a fi analizată şi soluţionată în contradictoriu cu actualii proprietari ai imobilului, cumpărătorii-intervenienţi, cu care, de altfel, reclamantele au formulat şi capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare invocate de aceştia în apărare, capăt de cerere în care intervenienţii sunt chemaţi în judecată în calitate de pârâţi.
În raport de limitele învestirii, Înalta Curte va menţine dispoziţia instanţei de apel prin care s-a respins ca tardiv declarat apelul Municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii M.I., M.G. , Ş.A. şi Ş.C.R. împotriva deciziei nr. 194 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează în parte şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamanţi aceleiaşi instanţe.
Menţine dispoziţia din Decizia recurată prin care s-a respins ca tardiv declarat apelul Municipiului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6128/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6065/2005. Civil → |
|---|
