ICCJ. Decizia nr. 6065/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6065
Dosar nr. 12793/200.
Şedinţa de la 7 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5379/1999 reclamanţii G.L. şi T.C. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii s-a arătat că imobilul a aparţinut autoarei reclamanţilor C.M., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4273 din 20 iulie 1949 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, deşi autoarea reclamanţilor era casnică, fiind handicapată fizic, iar soţul ei era salariat, condiţii în care nu se încadra în prevederile art. I din sus-menţionatul decret.
De asemenea, s-a arătat că preluarea de către stat este informă, deoarece naţionalizarea s-a făcut pe numele C.C.
Reclamanţii au modificat şi completat acţiunea, chemând în judecată, în calitate de pârâţi pe T.M., T.E. şi SC R. SA, solicitând ca şi aceştia să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul; a fost formulat un nou capăt de cerere împotriva tuturor pârâţilor prin care s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 219 din 19 decembrie 1973 prin care fostul I.C.R.A.L., în prezent SC R. SA, le-a vândut imobilul pârâţilor T.M. şi T.E.
În motivarea cererii modificatoare s-a făcut trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998 în ceea ce priveşte revendicarea; nulitatea invocată a actului de vânzare-cumpărare este o nulitate absolută deoarece Decretul nr. 92/1950 prin care a fost deposedat adevăratul proprietar încălca ordinea de drept din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998. S-a mai arătat în motivare că vânzătorul a fost de rea credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar reaua credinţă rezultă din însăşi uzurparea dreptului de proprietate asupra imobilului; pentru ca actul să fie lovit de nulitate absolută este suficient ca vânzătorul să fie de rea credinţă.
Pe parcursul judecării procesului reclamantul T.C. a decedat, moştenitorul său fiind T.Ş.B.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 644 din 4 octombrie 2000, a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând că nu a fost formulată şi de moştenitorii lui N.M.
Prin Decizia nr. 256 din 8 mai 2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul şi a reţinut cauza pentru a soluţiona fondul procesului.
Rejudecând fondul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 399, pronunţată la 30 septembrie 2003, a respins acţiunea completată, ca neîntemeiată.
Reclamanta G.L. a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, susţinând, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 în privinţa capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi neanalizarea susţinerilor sale sub aspectul revendicării; se susţine că instanţa era obligată să compare titlul de proprietate al reclamanţilor cu titlurile de proprietate ale pârâţilor, Statul şi soţii T.
Recursul este nefondat.
Primul motiv de recurs invocă greşita aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001, pretinzându-se că, în situaţia unei corecte aplicări a acestor prevederi legale instanţa ar fi trebuit să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu.
Instanţa de apel a procedat în mod corect când, evocând fondul, a respins capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 219 din 19 decembrie 1973 încheiat de I.C.V.L. şi pârâţii T., deoarece el a fost încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate privind fondul şi forma prevăzute de normele imperative generale, art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ. şi speciale art. 42-44 din Legea nr. 4/1973, care era în vigoare la data semnării lui; în cauză nu s-a făcut dovada existenţei vreunei cauzei de nulitate absolută.
La data vânzării, imobilul era în circuitul civil, vânzarea a avut un obiect licit, titlul statului era constituit prin naţionalizare, potrivit Decretului nr. 92/1950.
Vânzarea a avut o cauză licită, întrucât, pe plan subiectiv, s-a urmărit dobândirea proprietăţii de la adevăratul proprietar şi a existat convingerea fermă a părţilor că se transmite şi se dobândeşte proprietatea de la adevăratul titular al dreptului de proprietate.
De altfel, în contextul socio-politic al anului 1973 nu exista nici un dubiu sau îndoială asupra titlului de proprietate al Statului, fiind exclusă eventualitatea retrocedărilor imobilelor preluate de stat.
Retroactiv, Statul devine un titular aparent al dreptului de proprietare, existând o eroare comună şi invincibilă, notorie, publică asupra adevăratului titular al dreptului, eroare comună în care s-au încadrat şi părţile contractului, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii subdobânditori de bună credinţă, conform art. 1898, art. 1999 C. civ.
În mod corect, deci, s-a reţinut că ambele părţi contractante, faţă de data încheierii actului, au fost de bună credinţă, iar această prezumţie nu a fost răsturnată.
Cel de-al doilea motiv de recurs face referire la greşita aplicare a prevederilor art. 481 C. civ., prin respingerea capătului de cerere vizând revendicarea.
Şi această critică este nefondată, întrucât, pe de o parte, respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare şi, implicit recunoaşterea calităţii de proprietar posesor a pârâţilor cumpărători, nu putea avea ca efect decât respingerea revendicării, iar pe de altă parte, consolidarea dreptului de proprietate al cumpărătorilor, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dă preferinţă titlului acestora, în temeiul aceleiaşi bune credinţe recunoscute, care paralizează acţiunea în revendicare a adevăratului (fost) proprietar.
În consecinţă, recursul apare ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva deciziei civile nr. 399 din 30 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6072/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6057/2005. Civil. Constatare nulitate absoluta... → |
|---|
