ICCJ. Decizia nr. 6186/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6186
Dosar nr. 10766/200.
Şedinţa publică din 8 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 5 martie 2003, M.C. a chemat în judecată Primarul comunei Vârfuri, judeţul Dâmboviţa pentru refuzul nejustificat de a emite dispoziţia motivată conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi sentinţa nr. 1400 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, urmare notificării nr. 7 din 28 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi a fi obligat conform art. 16 din Legea nr. 29/1990 la daune pentru întârziere în valoare de 1 miliard de lei pe zi de întârziere cu începere de la 25 octombrie 2001, întrucât nu a respectat termenul legal şi a dat dovadă de rea-credinţă.
De asemenea a solicitat daune materiale şi morale potrivit art. 11 din Legea nr. 29/1990.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1372 din 12 iunie 2003, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte reţinând că întrucât pârâtului i s-a reproşat neexecutarea unei obligaţii de a face, competentă să aprecieze şi să se pronunţe în cauză după criteriile stabilite prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 publicate în M. Of. nr. 324 din 14 octombrie 2003, revenea judecătoriei ca instanţă de fond.
La rândul ei Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa civilă nr. 2572 din 26 august 2003, în temeiul art. 5 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Pucioasa pe raza teritorială a căreia se află domiciliul pârâtului cât şi bunurile în dispută.
Judecătoria Pucioasa, prin sentinţa civilă nr. 920 din 2 octombrie 2003, a respins acţiunea cu motivarea că pe parcursul soluţionării litigiului a fost emisă de către pârât Dispoziţia nr. 244 din 30 iulie 2003 de respingere a notificării reclamantului şi că acesta din urmă nu a probat existenţa prejudiciului material sau moral pricinuit reclamantului.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 1309 din 26 aprilie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul M.C. prin procurator C.M. împotriva sentinţei civile nr. 920 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei Pucioasa.
Instanţa de apel a reţinut că emiterea dispoziţiei motivate peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu conducea automat la concluzia relei-credinţe a pârâtului, cauzele întârzierii fiind explicate detaliat de intimatul-pârât prin întâmpinare.
S-a mai stabilit că dispoziţia nr. 244 din 30 iulie 2003 emisă de Primarul comunei Vârfuri prin care s-a respins notificarea reclamantului formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost contestată de către acesta, iar prin sentinţa civilă nr. 682 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, contestaţia i-a fost respinsă, soluţie menţinută de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 326 din 11 februarie 2004, astfel că nu se putea reţine existenţa vreunui prejudiciu moral şi material cauzat reclamantului.
În contra menţionatei decizii cât şi a sentinţei tribunalului a declarat recurs M.C. prin procurator C.M., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 11 C. proc. civ. susţinând în esenţă că instanţa de apel, nu a răspuns la toate pretenţiile formulate, nu a respectat şi aplicat întocmai dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi i-a încălcat dreptul de proprietate, distorsionând adevărul.
Astfel, s-a învederat că a notificat pârâtul la 28 octombrie 2001, iar acesta a emis dispoziţia nr. 244/2003 abia la 31 iulie 2003 peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi după pronunţarea sentinţei civile nr. 1400 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi mai mult, a respins notificarea, deşi legea specială nu reglementează în vreun articol posibilitatea de respingere a notificării.
Art. 24 din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, împrejurare ce obligă unitatea deţinătoare să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, cu respectarea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din lege, or instanţa nu a judecat procesul în baza legii ce constituia temeiul legal al acţiunii.
Prin întârzierea în emiterea dispoziţiei motivate prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 reclamantului recurent i s-a creat un prejudiciu de 600.000.000 lei, provocat cu rea-credinţă de pârât.
Recursul nu este fondat.
Prin acţiune, reclamantul a susţinut că în baza notificării nr. 7 din 28 mai 2001 adresată prin executorul judecătoresc Primăriei comunei Vârfuri, judeţul Dâmboviţa, a solicitat restituirea în natură a unui teren intravilan de 6000 mp în pct. „Căminul casei" Suviţa, cu vecinătăţile prevăzute în notificare, contravaloarea construcţiilor demolate ce fuseseră amplasate pe respectivul teren şi restituirea în echivalent a terenului pe care s-a edificat de către stat, primăria, căminul cultural, sediul poliţiei, bloc de locuinţe, grădiniţa, anexe din beton şi cărămidă.
Prin sentinţa nr. 1400 din 25 octombrie 2001 Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de M.C. în contradictoriu cu Primarul comunei Vârfuri, judeţul Dâmboviţa care a fost obligat să emită dispoziţia motivată asupra cererii de restituire transmisă de reclamant prin notificare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 30 de zile de la data sentinţei.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii.
Ulterior, la data de 10 ianuarie 2003 M.C. a solicitat pârâtului emiterea dispoziţiei motivate la care fusese obligat prin sentinţa civilă nr. 1400/2001 a Tribunalului Dâmboviţa, iar la 5 mai 2003 s-a adresat instanţei de judecată cerând daune morale şi materiale.
În mod constant pârâtul s-a apărat în sensul că referitor la suprafaţa de 5000–6000 mp solicitată de reclamant aceasta a făcut obiectul dosarului nr. 732/2002 al Judecătoriei Pucioasa şi apoi a dosarului nr. 290/2003 a Tribunalului Dâmboviţa care s-a finalizat la 15 mai 2003; că s-a emis o primă dispoziţie nr. 7 din 6 ianuarie 2003 de respingere a notificării la care ulterior s-a revenit, pentru ca apoi prin Dispoziţia nr. 244 din 30 iulie 2003 emisă pe parcursul derulării litigiului, să se respingă notificarea, în baza art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât suprafaţa de teren solicitată îi fusese acordată în baza Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 (titlul de proprietate nr. 106413/2002).
Raportat la înscrisurile aflate în dosar instanţele au conchis că deşi pârâtul a depăşit termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, emiterea cu întârziere a dispoziţiei motivate nu a creat reclamantului vreun prejudiciu moral sau material, care de altfel nu a fost dovedit în cauză.
În adevăr, conform art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Or, în speţă deşi reclamantul şi-a precizat pretenţiile la suma de 600.000.000 lei nu a produs nici o dovadă din care să rezulte paguba pretinsă.
De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Dispoziţia nr. 244/2003 emisă de Primarul comunei Vârfuri prin care s-a respins notificarea nr. 7/2001 formulată de M.C. a fost contestată de acesta în justiţie, iar Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 682 din 18 decembrie 2003 a respins-o ca nefondată, soluţia menţinută de Curtea de Apel Dâmboviţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 326 din 11 februarie 2004.
Astfel fiind şi întrucât reclamantul recurent nu a probat pretinsul prejudiciu material şi moral critica recurentului pe acest aspect apare neîntemeiată. Referitor la motivul de recurs vizând greşita respingere a notificării acesta excede obiectul prezentului litigiu, iar în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia Dispoziţia nr. 244/2003 a fost emisă peste termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 deşi este întemeiată nu este suficientă pentru a determina acordarea despăgubirilor pretinse cât timp, aşa cum deja s-a relevat, recurentul-reclamant nu a probat paguba pretinsă atât în ceea ce priveşte prejudiciul material cât şi daunelor moral.
În fine, corect instanţa a reţinut că în cauză nu erau incidente dispoziţiile Legii nr. 29/1990 în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale solicitate întrucât restituirea proprietăţilor abuziv preluate de stat în perioada 19454–1989 cum se pretinde şi de către reclamant că au fost preluate imobilele antecesorului său este supusă unei reglementări speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Prin urmare şi procedura de soluţionare a notificărilor formulate în fază administrativă, urmează reglementările menţionatei legi care se completează în ceea ce priveşte solicitarea de daune materiale şi morale în faza de judecată cu prevederile Codului civil şi a celui de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în acest domeniu.
Astfel fiind, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.C. prin procurator C.M. împotriva deciziei nr. 1309 din 26 aprilie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 620/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 617/2005. Civil → |
|---|
