ICCJ. Decizia nr. 744/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 744
Dosar nr. 9125/200.
Şedinţa publică din 2 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 februarie 1992, reclamanta Biserica Română Unită, Parohia „Sfântul Vasile" Polonă, a chemat în judecată pe pârâta Parohia Bisericii Ortodoxe Române Polonă solicitând obligarea acesteia să-i predea în proprietate şi să se dispună punerea în posesie a locaşului de cult (biserica), a casei parohiale şi a terenului aferent situate în Bucureşti.
În motivarea acţiunii se arată că imobilul descris şi revendicat este proprietatea reclamantei conform actului de transacţiune încheiat şi înregistrat la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, sub nr. 8183 din 14 februarie 1927, înscris în C.F. prin procesul-verbal nr. 8448 din 8 iulie 1940.
Ca urmare a desfiinţării cultului greco-catolic de către statul comunist prin Decretul nr. 358/1948, imobilul a fost transmis în folosinţă pârâtei.
Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1990 iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscut cultul greco-catolic, aşa încât fosta Parohie „Sfântul Vasile" Polonă şi-a recăpătat personalitatea juridică (art. 3 din Decretul–lege nr. 126/1990).
Deoarece pârâta refuză predarea imobilului s-a formulat această acţiune în revendicare întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 41 alin. (3) şi art. 150 din Constituţia României, art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
După ce cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, în cadrul cărora instanţele de fond au respins, în mod constant, acţiunea în revendicare, prin sentinţa nr. 1033 din 20 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă acţiunea în revendicare formulată de reclamantă.
În motivarea hotărârii, tribunalul ca instanţă de fond, a avut în vedere că prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase sau comunităţilor minorităţilor naţionale, preluate de stat sau de alte persoane juridice, se va reglementa prin acte normative speciale, aşa încât până la apariţia acestor dispoziţii legale speciale, acţiunea de faţă este inadmisibilă.
Reclamanta a declarat apel împotriva acestei sentinţe criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, prin Decizia nr. 432 din 12 noiembrie 2002 a admis apelul reclamantei şi conform art. 297 C. proc. civ. a anulat sentinţa tribunalului, reţinând cauza pentru evocarea fondului.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de apel a statuat că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intrată în vigoare pe parcursul procesului de faţă, nu conţine decât intenţia legiuitorului de a nu supune acestei legi soluţionarea situaţiei juridice a imobilelor descrise în text, dar aceasta nu echivalează cu interdicţia dezbaterii judiciare a situaţiei imobilelor, inclusiv în cadrul unei acţiuni în revendicare imobiliară, mai ales că acţiunea a fost introdusă în anul 1992.
Nu se poate susţine că instanţa judecătorească nu este competentă de a soluţiona o cauză numai pentru motivul că nu ar exista o lege specială, în condiţiile în care dreptul comun permite pronunţarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti.
În acest sens a fost avut în vedere şi principiul recunoscut de art. 3 C. civ. ce prevede că „judecătorul nu poate refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede…"
Considerând nelegală hotărârea tribunalului, care respingând acţiunea ca inadmisibilă, nu a mai cercetat fondul cauzei, instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a reţinut procesul pentru evocarea fondului.
Evocând fondul, prin Decizia nr. 321 din 2 martie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Instanţa de apel a menţionat că în obiectul revendicării intră un lăcaş de cult (biserica), casa parohială şi terenul aferent, bunuri cu destinaţie specială, a căror retrocedare a fost reglementată de legiuitor în mod distinct, prin OUG nr. 94 din 29 iunie 2000, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea de aprobare nr. 501 din 11 iulie 2002.
S-a precizat că acţiunea în revendicare de faţă, va fi analizată numai ţinând seama de actele normative de reparaţie speciale, respectiv OUG nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că prin art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000 sunt exceptate de la restituire lăcaşurile de cult (bisericile) aşa încât sub acest aspect acţiunea în revendicare este neîntemeiată.
În ce priveşte casa parohială şi terenul aferent situate în Bucureşti, instanţa de apel a constatat că şi această pretenţie a reclamantei este neîntemeiată.
S-a avut în vedere că, apelanta-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate ce au fost preluate abuziv de stat, dar potrivit art. 1 alin. (6) din OUG nr. 94/2000 introdus prin Legea nr. 501/2002, în cazul în care imobilele ce fac obiectul cererilor de retrocedare sunt destinate funcţionării unor aşezăminte social–culturale, solicitantul retrocedării poate opta pentru restituirea numai a nudei proprietăţi sau pentru acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Or, casa parohială şi terenul sunt aferente bisericii şi asigură funcţionalitatea acestui aşezământ social-cultural, aşa încât apelanta-reclamantă are doar dreptul de a face opţiunea prevăzută în art. 1 alin. (6) din OUG nr. 94/2000.
În termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Parohia Bisericii Română Unită (greco-catolică) Sf. Vasile Polonă invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel, cu de la sine putere, i-a modificat cererea de chemare în judecată şi a soluţionat procesul pe alt temei juridic (OUG nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002) decât cel cu care a fost investită, respectiv art. 480 şi art. 481 C. civ.
În acest fel, a fost încălcat principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil aşa încât hotărârea pronunţată este nelegală.
Dacă s-ar fi avut în vedere temeiul juridic indicat de recurenta-reclamantă încă din anul 1992, când a introdus acţiunea de faţă, instanţa de apel ar fi constatat că sunt întrunite cerinţele art. 480 şi urm. C. civ. pentru admiterea cererii în revendicare.
Procedura administrativă introdusă de OUG nr. 94/2000, nu înlătură aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare ci creează o alternativă la procedura judiciară, nicidecum un substitut al acesteia.
Procedeul instanţei de apel de a modifica, fără drept, temeiul juridic al acţiunii reclamantei, duce la concluzia că a judecat cu totul altă cerere decât cea cu care a fost investită, ce are drept consecinţă lipsirea proprietarului recunoscut de folosinţa bunului său. Toate acestea semnifică încălcarea art. 6 şi art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Recursul declarat este fondat prin incidenţa în cauză a art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Într-adevăr, la data de 19 februarie 1992 când recurenta-reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare imobiliară de faţă şi-a fondat cererea pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Instanţa de apel, prin Decizia nr. 432 din 12 noiembrie 2002 a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa tribunalului şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului, statuând că dispoziţiile legale din legile speciale nu o împiedică să soluţioneze cauza pe baza dreptului comun, adică art. 480 şi urm. C. civ.
La data pronunţării deciziei menţionate erau în vigoare atât OUG nr. 94/2000 cât şi Legea nr. 501/2002.
Evocând fondul, instanţa de apel a analizat acţiunea în revendicare cu care a fost investită pe alt temei juridic, oferit de OUG nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002 ce instituie o procedură administrativă alternativă procedurii judiciare prevăzută de dreptul comun.
Acest temei juridic, nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, instanţa limitându-se a se informa doar dacă recurenta-reclamantă a formulat, distinct de acest proces, o cerere de retrocedare în baza OUG nr. 94/2000.
În modul expus mai sus, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii ce guvernează procesul civil.
Mai mult, aplicând în cauză acte normative intrate în vigoare după introducerea acţiunii şi apărute pe parcursul derulării procesului, instanţa de apel a încălcat şi principiul neretroactivităţii legii civile, fiind datoare să judece procesul pe temeiul juridic invocat de parte la data formulării acţiunii.
Faţă de cele ce preced şi în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ, Curtea va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa Decizia pronunţată de instanţa de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta PAROHIA BISERICII ROMÂNĂ-UNITĂ (GRECO-CATOLICĂ) SF. VASILE POLONĂ împotriva deciziei nr. 321 din 2 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 757/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 742/2005. Civil → |
|---|
