ICCJ. Decizia nr. 791/2005. Civil. Expropriere teren. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 791/2005
Dosar nr. 5370/2002
Şedinţa publică de la 3 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei. În fapt
1. Acţiunea şi hotărârile instanţelor
1.1. Obiectul judecăţii şi părţile din proces
a. La data de 7 aprilie 1999 reclamanta S.E. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru retrocedarea terenului intravilan de 174,46 ha., înscris în matricola agricolă I suburbia Băneasa–Bucureşti ori, compensarea cu o suprafaţă de teren echivalentă, în imediata vecinătate, temeiul acţiunii fiind art. 480 C. civ.
Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti şi C.E., la 17 mai 1999, au introdus cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând ca terenul revendicat prin acţiunea principală să le fi retrocedat şi lor, în indiviziune, cu reclamanta S.E. şi Consiliul General, în următoarele cote: Facultatea de Drept 3/8, C.E. 3/8 şi S.E. 2/8.
Ulterior, la 7 septembrie 2000 reclamanta şi-a precizat obiectul judecăţii limitându-l doar la parcela A determinată în expertiza topografică a ing. F.M., adică teren în suprafaţă de 35.018 mp din care 2544 mp suprafaţă construită (pg. 101-115, dosar fond).
b. Reclamanta S.E. s-a legitimat ca unică moştenitoare (nepoata autorului), C.E. ca soţie supravieţuitoare a lui C.A., fiul lui R.S. (soţia defunctului proprietar C.C.S.), iar Facultatea de Drept ca legatară testamentară cu o cotă de 3/8.
Ministerul Apărării Naţionale, la 8 februarie 2001, a introdus cerere de intervenţie în interes propriu, în calitate de administrator al construcţiilor şi terenului din parcela A, relevând că acestea fac parte din domeniul public al statului.
Prin încheierea din 19 aprilie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a stabilit că pârâţii, în cauză, sunt Statul român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Apărării Naţionale, ceea ce nu s-a contestat ulterior.
c. Reclamanta S.E. (H.J.S.) a decedat la 25 decembrie 2002, iar, prin certificatul de moştenitor nr. 81 din 14 aprilie 2003 a fost atestat ca unic succesor legal fiul ei Z.D.Ş., calitate în care a preluat toate drepturile procesuale ale reclamantei.
La data de 15 iunie 2000 a decedat, în cursul procesului, intervenienta C.E. (legatară universală şi soţie supravieţuitoare a lui C.A.), drepturile sale procesuale fiind transmise celor doi moştenitori testamentari, P.E. şi I.M.
d. Aşadar procesul, în primă instanţă şi în apel, a avut ca obiect revendicarea suprafeţei de 32.477 mp teren şi 2544 mp suprafaţă construită, ceea ce compune parcela A, expertiza F., iar ca părţi, reclamantul Z.D.Ş.V., intervenienţii Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, P.E. şi I.M., pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Apărării Naţionale.
1.2. Hotărârile instanţelor
a. Prin sentinţa civilă nr. 13043 din 6 septembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti pe temeiul din art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., iar, această instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1732 din 15 noiembrie 2001 a admis acţiunea principală modificată şi cererile de intervenţie, obligând pârâţii să lase reclamantei şi intervenienţilor imobilul situat în Bucureşti, compus din 35018 mp teren din care 2544 mp cu construcţii şi 32477 teren liber, conform raportului de expertiză ing. P.I., pe care l-a omologat.
Tribunalul a reţinut, în esenţă, calitatea de succesori a reclamantului şi a intervenienţilor, precum şi preluarea fără titlu valabil de către Stat, care a trecut imobilul (moşia Dămăroaia–Băneasa) în rezerva de stat, cu încălcarea Legii nr. 1877/1945 a reformei agrare.
b. Prin decizia civilă nr. 358 din 27 septembrie 202 a Curţii de Apel Bucureşti a fost schimbată, în tot, sentinţa şi s-a respins ca nefondată acţiunea principală şi cererea de intervenţie, aşa cum s-au precizat, reţinând, în esenţă că:
- reclamantul şi intervenienţii nu au „reuşit să dovedească în realitate dreptul de proprietate al autorului lor”, deşi „este adevărat că şi titlurile declarative pot dovedi dreptul de proprietate când lipsesc cu desăvârşire sau este imposibil de dovedit cu titluri translative”; or, nu s-a putut „dovedi existenţa titlului autorului G.S.M.”, întrucât „nu există nici o dovadă, nici măcar indirectă, printr-un act declarativ că, această parte din marea moşie Băneasa, ce iniţial a aparţinut lui G.S., a trecut de la G.H. la V.I. şi la soţul ei D. şi, apoi, la G.S., autorul lui G.S.M.” (pag. 8) şi
- într-o atare situaţie, nu a mai fost necesară cercetarea modului de preluare, ceea ce a făcut prima instanţă, iar prezumţia de proprietate a fost răsturnată prin efectul exproprierii aplicată în anul 1946.
2. Motivele de recurs, comune, ale reclamantului şi ale intervenienţilor, pe temeiul unic din art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2.1. Cărţile de hotărnicie creează o prezumţie de proprietate în favoarea autorului reclamantului G.S.M., căci grăniţuirea printr-o asemenea hotărâre judecătorească are semnificaţia unei recunoaşteri a dreptului de proprietate în patrimoniul autorului lui C.C.S.
2.2. Exproprierea aplicată în anul 1946 nu a constituit un drept de proprietate pentru Stat, căci preluarea s-a făcut prin aplicarea eronată a legii, iar exproprierea nu a avut finalitatea legală, aşa cum s-a susţinut şi reţinut în primă instanţă.
II. ÎN DREPT
1. Regimul juridic al imobilului în litigiu
1.1. Proba dreptului de proprietate originar
Existenţa moşiei „Dămăroaia–Băneasa” s-a dovedit, ca şi dreptul de proprietate al lui G.S.M. asupra acesteia.
a. Prin cartea de hotărnicie din 28 aprilie 1878, înregistrată la Tribunalul judeţului Ilfov, secţia I, împreună cu planul topografic al moşiei s-a stabilit (filele 143, dosar fond):
- existenţa, suprafaţa şi vecinătăţile moşiei Băneasa–Dămăroaia, în hotar cu moşia Herăstrău şi cu moşia Băneasa Văcăreasca, precum şi
- succesorii titulari ai dreptului de proprietate asupra acesteia, indicându-se ca probe cartea de judecată nr. 9 din 15 ianuarie 1840 a Judecătoriei Ilfov, secţia a 2-a, şi hotărârile nr. 26 din 21 septembrie 1840 şi nr. 40 din 16 noiembrie 1840 ale Divanului civil.
Dispozitivul cărţii de hotărnicie prevede că „suprafaţa moşiei „Băneasa–Dămăroaia” a d-lui G.S.M. este cuprinsă în perimetrul mai sus descris, după rezultatul operaţiunilor trigonometrice, găsindu-se 392,64/100 ha sau pogoane 783,44/100, până la apa Colentina totalul suprafeţei moşiei Băneasa–Dămăroaia a d-lui G.S.M., fiind de 418,64/1000 hectare sau de 835,31/100 pogoane” (fila 11 verso).
b. Prin Ordonanţa nr. 15047 din 7 iunie 1894 a Tribunalului Ilfov, secţia I, s-a stabilit hotarele (grăniţuirea) moşiei învecinate, Băneasa-Văcăreasca, proprietatea principesei Maria Bibescu, în care se reţine istoricul proprietăţilor funciare vecine, inclusiv al celei din litigiu, iar prin Ordonanţa nr. 221 din 7 iunie 1879 a Tribunalului Ilfov (pag.140) s-a confirmat că G.S.M. a avut ca autor pe V.I. la moşia Băneasa–Dămăroaia.
c. Prin Testamentul din 15 martie 1885 G.S.M. lăsa nuda proprietate a moşiei Băneasa–Dămăroaia, lui C.C.S., nepot şi uzufructul fiicei sale I.S., conformat prin Ordonanţa nr. 15047 din 7 iunie 1894, noile vecinătăţi, pe C.I.S., părintele minorului proprietar testamentar C.C.S. asupra moşiei Băneasa–Dămăroaia (pct. XII) consemnându-se expres ca „aparţinând minorului”.
Într-o asemenea situaţie, nu poate fi primită teza intimaţilor, însuşită eronat de instanţa de apel, potrivit căreia testamentul lui G.S.M. şi sentinţa civilă nr. 221 din 7 martie 1879, nu au aptitudinea de a proba dreptul de proprietate al acestuia. De altfel, într-o asemenea acţiune în retrocedare imobiliară interesează proba dreptului de proprietate a autorului celor de la care s-a expropriat bunul de către stat, fiind inutilă, dar şi dificilă examinarea istorică a dreptului originar şi succesiunea acestuia din secolele XVII–XIX,, îndeosebi datorită disfuncţiilor datorate regimului de evidenţă de transcripţii–inscripţii.
1.2. Dreptul de proprietate al defunctului C.C.S.
Aşadar, s-a probat dobândirea, pe cale testamentară de către C.C.S., ca minor, a dreptului de proprietate asupra moşiei Băneasa–Dămăroaia” astfel cum a fost determinată ca suprafaţă şi vecinătăţi prin cărţile de hotărnicie, planul topografic din 1879 şi curţile de judecată ulterioare.
De asemenea, s-a probat, fără echivoc, exercitarea dreptului de proprietate de către defunctul profesor C.C.S. până la data decesului său (1944), precum şi transmisiunea acestui drept prin testamentul autentificat sub nr. 9848/1994 către J.S. (mama), R.S. (soţie supravieţuitoare) şi Facultatea de Drept Bucureşti.
1.3. Succesorii defunctului C.C.S. şi dreptul lor de proprietate asupra moşiei Băneasa–Dămăroaia
a. Prin testamentul din 17 iulie 1941, autentificat sub nr. 9848 din 12 iunie 1944 de Tribunalul Ilfov, C.C.S. lasă moşia Dămăroaia–Băneasa soţiei sale R.S. şi Facultăţii de Drept, ca legatari universali, moştenitor rezervator fiind mama sa, I.S., persoană interzisă judecătoreşte, având ca tutore pe Z.P.
b. Prin Jurnalul de judecată nr. 1868 din 2 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov pentru împărţeala judecătorească s-a hotărât că:
- testamentul din 17 iulie 1941 este valabil, dar a fost redus la rezerva succesorală a ascendentei privilegiate J.S., succesiune acceptată de tutorele său, sub beneficiu de inventar;
- cotele succesorale şi moştenitorii sunt J.C.S., conform art. 843 C. civ. cu 50%, R.S. şi Facultatea de Drept cu câte 25% din întreaga avere succesorală;
- s-au inventariat toate bunurile succesorale şi s-a dispus ieşirea din indiviziune a celor trei succesori.
c. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 700 din 26 iunie 1945 a Tribunalului Ilfov, secţia a VIII-a, s-au stabilit cotele de câte 3/8 ce revin legatarilor cu titlu universal R.S. şi Facultatea de Drept (fila III), dar nu s-a modificat jurnalul de judecată din 2 noiembrie 1944, deşi conform art. 673 C. civ., ascendentul privilegiat moşteneşte un sfert din succesiune când vine în concurs cu colateralii privilegiaţi.
Cota de 1/8 cerută de cei doi legatari universali şi aplicarea art. 673 C. civ. s-a admis, însă, prin decizia civilă nr. 12 iunie 1946 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a, care a „ordonat trimiterea apelantelor Facultatea de Drept şi R.S. în posesiune a încă 1/8 din averea succesorală de pe urma defunctului profesor C.S., avere prevăzută în testamentul din 17 iulie 1941, procesele verbale din 21 şi 27 iunie 1944 şi inventarul nr. 11211/1944”.
Ilustrative, atât în ce priveşte raporturile juridice succesorale din speţă, dar şi asupra problemelor teoretice şi a aprecierii gratitudinii autorului, defunctul C.C.S., sunt „Concluziile scrise din partea Facultăţii de Drept din Bucureşti, în respingerea cererii acesteia, spre a fi trimisă în posesia pe încă o optime din succesiunea lăsată de profesor C.S.”, elaborate şi susţinute la Curtea de Apel Bucureşti de profesorul Traian R. Ionaşcu (pag. 36-42, dosar fond).
Această soluţie, ca şi decizia civilă nr. 199 din 12 iunie 1946 au fost confirmate prin decizia nr. 574/1952(complet prezidat de prof. I.S.) a Curţii Supreme, secţia civilă, (pg. 50–53 fond), recunoscându-se, deci, irevocabil şi cu autoritate de lucru judecat:
- existenţa dreptului de proprietate al autorului C.C.S. asupra moşiei „Băneasa–Dămăroaia”,
- calitatea de succesori „legatari cu titlu universal, fiecare pentru o jumătate, asupra cantităţii disponibile a întregii averi mobiliare şi imobiliare” a soţiei R.S. şi Facultatea de Drept Bucureşti,
- cotele de câte 3/8 ale fiecăruia din cei doi succesori testamentari şi
- suprafaţa, amplasamentul, vecinătăţile şi structura construcţiilor ce compuneau moşia „Băneasa–Dămăroaia”.
2. Exproprierea efectuată prin Legea nr. 187/1945 privind reforma agrară
a. Primăria municipiului Bucureşti, Serviciul sistematizării, prin certificatul nr. 251–513 din 5 aprilie 1945 a atestat, pe baza Planului de sistematizare, aprobat prin Decretul regal nr. 3890 din 18 noiembrie 1937, „situaţia terenului, proprietatea prof. defunct C.S. din cuprinsul Municipiul Bucureşti, comuna urbană nereşedinţă Băneasa” arătând că „terenul situat în estul şoselei Bucureşti–Mogoşoaia, preşedinte de comuna Băneasa, este în întregime situat în zona veche destinată pentru parc”.
b. În baza art. 3 din Legea nr. 187/1945 Comitetul pentru reforma agrară a decis „exproprierea totală a moşiei defunctului C.S., aflată pe teritoriul comunei Băneasa” (fila 14, fond 1).
În procesul verbal de expropriere din 21 martie 1946 se constată că:
- moşia defunctului C.S. are o suprafaţă de 193 ha,
- proprietarii succesori au fost chemaţi spre a „depune actele de proprietate”, că
- defunctul C.S. a lăsat un testament la 17 iulie 1944 prin care „a înţeles să rezerve moşia astfel:
- Facultăţii de Drept din Bucureşti ⅓ din suprafaţă,
- unei nepoate ⅓, ⅓ a lăsat soţiei sale şi nuda proprietate, iar mamei sale uzufructul”, că
- nu s-a făcut nici un act de partaj succesoral, „moştenitorii acţionând în judecată Facultatea de Drept din Bucureşti, proces ce se află şi astăzi pendinte de Tribunalul Ilfov, secţia I-a, formând obiectul dosarului nr. 2749/1945”.
Totodată, prin acelaşi proces verbal, în art. 2 (fila 14-15 fond) se decide, conform hotărârii Comisiei Centrale de Reformă Agrară, că suprafaţa de 193 ha expropriată, cu întreg inventarul „se constituie rezervă de stat”, predându-se Ministerului Agriculturii.
În continuare se mai consemnează motivarea hotărârii arătându-se că:
„Această hotărâre s-a dat pentru următoarele considerente:
- nu se cunosc proprietarii şi o considerăm ca un bun de mână moartă [art. 3 lit. g) din lege], iar
- moşia a fost arendată în întregime cu mult mai mulţi ani decât ultimii şapte ani consecutivi [art. 3 lit. e) din lege]”.
Totodată, la pct. 5 (fila 14 verso) se menţionează că „în cazul în care se va dovedi că Facultatea de Drept din Bucureşti este într-adevăr proprietară pe o suprafaţă oarecare de teren din această moşie, ceea ce astăzi nu a putut face dovada, rămâne să hotărască Comisia Judeţeană de Reformă Agrară dacă este cazul a se face aplicarea art. 8 din lege, restituindu-se terenul, fapt ce se poate face foarte uşor, deoarece întreaga suprafaţă este rezervă de stat şi nu s-a dat la împroprietărire”.
c. Prin procesul verbal din 21 martie 1946 (aceeaşi zi cu cel de expropriere), fila 36-37 fond Tribunal, s-a inventariat şi predat terenul şi bunurile expropriate:
„1. Circa 193 ha teren arabil, din care 20 ha grădină de zarzavat, cu vecinătăţi…
2. Următoarele clădiri care formează conacul moşiei:
- o vilă din zid, cu un etaj şi 15 încăperi,
- un grajd din zid,
- o cocină pentru porci şi
- o clădire din zid, acoperită cu tablă, cu 15 încăperi”.
3. Situaţia juridică şi topografică actuală a imobilului expropriat
a. După exproprierea şi preluarea efectivă terenul şi construcţiile au trecut în rezerva de stat, dar, ulterior s-au dat în administrarea unor instituţii publice. Astfel, prin decizia nr. 1134/1963 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular Bucureşti, s-a instituit în favoarea Ministerului Apărării Naţionale un drept de administrare asupra unei suprafeţe de teren şi construcţii („Cazarma 2300 Bucureşti), pe care îl deţine şi în prezent.
b. Raportul de expertiză tehnică efectuat de ing. topograf F.M., în dosarul nr.4996/1999 al Tribunalului Bucureşti (fila 19) pe baza planşelor şi schiţelor a „identificat forma geometrică, suprafaţa, dimensiunile şi vecinătăţile terenurilor” din Băneasa–Dămăroaia şi a consemnat existenţa Parcelelor A şi B, precum şi a parcelelor 1-48.
Parcela A are „o suprafaţă de 3,8 ha (restul sub apă) şi este deţinută de Ministerul Apărării Naţionale ca club, sală de distracţii, port, etc. Nu întru în categoria terenurilor de instrucţie, de poligoane, de sedii (cazărmi) ş.a. Are o construcţie, fostul conac al moşiei şi o sală de sport 8+1 din beton armat” (fila 3 raport).
Pe această bază, reclamanta şi intervenienţii, modificându-şi obiectul acţiunii, au cerut retrocedarea numai a acelei Parcele A, cum a fost identificată în raportul de expertiză topo, omologat de Tribunal.
c. Raportul de expertiză ing. P.I. (fila 106 dosar fond Tribunal) confirmă concluzia expertizei topo şi amplasamentul Parcelei A (anexa 6-7), determină vecinătăţile şi suprafeţele totale de 35016 mp şi cea ocupată de construcţii de 2544 mp, precum şi construcţiile existente:
- „pavilionul A (S+P+E), SA de 560 mp (construcţie veche, 1945, extinsă şi modernizată”);
- pavilionul B(P), SB de 330 mp (construcţie edificată după 1951);
- pavilionul C(P), SC de 587 mp (construcţie parţial veche, extins şi modernizată);
- pavilionul F(P), SF de 999 mp (construcţie edificată după 1951),
- pavilionul G(P), SG de 44 mp (construcţie edificată după 1951) şi
- construcţie PT, SPT, de 24 mp edificată după 1951”.
Se mai arată de expert că „pe terenul liber de construcţii există alei de acces betonate sau pietruite, precum şi amenajări diverse (terenuri de sport, instruire, anexa 7), iar suprafaţa totală şi suprafeţele ocupate de construcţii, corespund cu datele aflate în evidenţa Ministerului Apărării Naţionale şi prezentate cu ocazia efectuării expertizei” (pag. 8 expertiză).
În concluzie, dreptul de proprietate asupra Parcelei A din moşia Băneasa–Dămăroaia, preluată prin expropriere, se înfăţişează ca fiind al Statului şi administrat de Ministerul Apărării Naţionale, cu destinaţia vădită de zonă de agrement, sport şi instruire.
4. Calitatea şi drepturile succesorilor aflaţi în proces, reclamantul şi intervenienţii
4.1. Vocaţia succesorală şi exerciţiul drepturilor succesorale după decesul autorului, C.C.S.
a. Defunctul C.C.S. născut la 14 august 1887 (mama J.S., decedată la 23 februarie 1947 şi tatăl C.S.), a fost căsătorit cu R.S. (născută 1892–decedată 1973) şi a avut un frate de mamă G.R.S. (1885 –5 mai 1941), predecedat.
b. Soţia sa R.S. a mai fost căsătorită cu E.C., iar din căsătoria lor a rezultat un copil, C.A. (născut în 1912, decedat la 14 iulie 1988), căsătorit, la rândul său, cu E.C. (decedată la 15 iunie 2000), care a lăsat testament pentru P.E. şi I.M.
c. Din căsătoria lui G.R.S., fratele defunctului C.C.S., cu L.L.I., a rezultat fiica lor H.S. (reclamantă), născută în 1922 şi decedată la 25 decembrie 2002, care la rândul ei, s-a căsătorit cu P.Z. în 1944 şi au divorţat în 1948; copilul lor, O.Ş.D.Z. s-a născut la 26 martie 1945 şi a moştenit-o pe reclamantă conform certificatului de moştenitor nr. 81 din 14 aprilie 2003.
d. Mama defunctului autor C.C.S. şi anume J.S., soţia acestuia R.S. şi Facultatea de Drept au fost validate judecătoreşte ca succesori, ca şi cotele lor succesorale.
4.2. Acceptarea succesiunii de către moştenitorii defunctelor J.S. şi R.S.
a. Relativ la S.H.I.J. (reclamanta) aceasta s-a legitimat procesual ca succesor legal direct al bunicii sale J.S. (tatăl ei fiind predecedat faţă de mamă) conform certificatului de calitate nr. 239 din 19 septembrie 1999, în raport de autoarea sa decedată la 23 februarie 1947, când reclamanta avea vârsta de 25 de ani.
Aşadar, reclamanta deşi avea vocaţie succesorală, nu a dobândit, în condiţiile legii şi în termenele legale drepturi succesorale la averea lăsată de bunica sa J.S., actul notarial din 1999 recunoscându-i doar calitatea şi nu un drept la moştenire.
Pasivitatea reclamantei şi după 1990, timp de peste 8 ani, i-a „conservat” numai calitatea, fără exerciţiul dreptului la moştenire, care nu a fost manifestat conform normelor legale în vigoare în toată perioada până în 1999.
Pe de altă parte, la decesul bunicii sale, bunurile în litigiu fusese expropriate şi preluate de stat, preluare făcută în condiţiile şi cu respectarea cerinţelor Legii nr. 187/1945, adică este considerată o preluare cu titlu valabil.
b. Soţia defunctului autor C.C.S. şi anume R.S. a decedat în octombrie 1973, iar prin certificatul de moştenitor nr.1500 din 5 noiembrie 1973 a fost recunoscut ca unic moştenitor fiul ei C.A. Acesta a decedat la 14 iulie 1988, având ca unică moştenitoare pe soţia sa C.E., conform certificatului de moştenitor nr. 1218 din 4 octombrie 1988, care a decedat şi ea la 15 iunie 2000, lăsând ca legatari cu titlu universal pe P.E. şi I.M.
5. Aplicarea legii de expropriere şi preluarea cu titlu valabil a moşiei „Băneasa–Dămăroaia”
5.1. În cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că „titlul de deţinere a Statului pentru terenul menţionat este nul absolut” pentru că moştenitorii erau cunoscuţi şi nu s-a probat că terenul a fost arendat mai mult de şapte ani consecutiv, aşa cum cereau dispoziţiile art. 3 din lege.
O asemenea afirmaţie a rămas, însă, o simplă susţinere, căci reclamanta nu a probat-o, deşi hotărârea Comisiei de expropriere din 21 martie 1946 este amplă şi explicită, indicând clar temeiul legal al exproprierii (filele 14-15 fond 1) „moşiei succesiunea C.S.”.
Nici o dispoziţie imperativă a Legii nr. 187/1945 nu a fost încălcată în procedura exproprierii moşiei Băneasa–Dămăroaia, iar invocarea în acţiune, a nesocotirii prevederilor Decretului nr. 83/1949 este străină cadrului legal al exproprierii şi preluării de stat.
Aşadar, preluarea s-a făcut cu titlu valabil, iar destinaţia dată imobilului expropriat, aceea de rezervă de stat, prin dezmembrarea dreptului de administrate–cercetare, apărare ş.a., nu încalcă scopul şi principiile Legii nr. 187/1945 a reformei agrare. Într-o atare situaţie bunul, aflat în domeniul public al statului, nu poate fi retrocedat în natură reclamantei şi intervenienţilor P.E. şi I.M.
5.2. În raport cu Facultatea de Drept, însă exproprierea s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 187/1945, cele două texte de lege invocate de Comisia de expropriere [art. 3 lit. e) şi g)] ca temei al preluării nefiind incidente. De altfel, chiar în cuprinsul Hotărârii din 21 martie 1946 (punctul 5) se recunoaşte dreptul (în litigiu) al Facultăţii, în cota de 3/8 şi se rezervă acesteia posibilitatea restituirii în natură pe baza probării dreptului de proprietate, deşi este confirmată ca legator universal al defunctului C.C.S.. Cum s-a relevat în precedent dreptul de proprietate pe cote părţi (3/8) al Facultăţii s-a născut de la decesul autorului (1944) şi a fost atestat, apoi, prin hotărârile judecătoreşti examinate.
Prin urmare, Facultatea de Drept nu făcea parte din titularii dreptului de proprietate funciară expropriabili conform Legii nr. 187/1945, iar dispoziţiile art. 3 lit. e) („bun de mână moartă”) şi f) (arendat mai mult de 7 ani consecutiv anterior) nu erau aplicabile dreptului dobândit de Facultate.
Aşadar, preluarea s-a făcut fără titlu valabil, printr-un act ilegal, fiind o deposedare de fapt şi nu în temeiul unei dispoziţii de lege aplicabilă, ceea ce echivalează cu o expropriere ilegală, contrară şi finalităţii Legii nr. 187/1945.
Întrucât această privare de proprietate ilegală a continuat după 20 iulie 1994, când România a ratificat CEDO, prin Legea nr. 30/1994, pe temeiul art. 20 alin (2) din Constituţia revizuită, se constată că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Adiţional al Convenţiei („violarea continuată”) aşa cum a decis, în mod constant şi jurisprudenţa CEDO.
În consecinţă, instanţa de apel a pronunţat o decizie legală relativ la acţiunea reclamantei şi al intervenienţilor P.E. şi I.M., dar ilegală în raport cu dreptul de proprietate preexistent al Facultăţii de Drept, ceea ce atrage modificarea ei, în parte, astfel încât, i se va recunoaşte dreptul de proprietate indiviz cu Statul român, într-o cotă de 3/8 din Parcela A aşa cum a fost individualizată prin expertiza P., omologată de instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de intervenienta în interes propriu Facultatea de Drept Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 358/A din 27 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a sentinţei civile nr. 1732 din 15 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care le modifică în parte, în sensul că:
Admite cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Facultatea de Drept Bucureşti şi obligă pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Apărării Naţionale să retrocedeze intervenientei cota de 3/8 din imobilul situat în în suprafaţă de 35016 mp teren şi construcţiile aflate pe acesta, astfel cum sunt individualizate în raportul de expertiză tehnică ing. P.I., punctele 3/5–3/7, pg. 107–108, dosar nr. 4996/2000 al Tribunalului Bucureşti şi în anexele la acest raport nr. 4-6 (filele 113-115) din acelaşi dosar.
Respinge recursul declarat de reclamanta S.H.I.(decedată), continuat de Z.D.O.C.Ş., precum şi intervenienţii I.M. şi P.E..
Păstrează dispoziţiile deciziei recurate cu privire la respingerea acţiunii formulate de reclamanta S.H.I. şi a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de C.E., decedată, continuată de I.M. şi P.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1553/2005. Civil. LG.10/2001. Recurs | CSJ. Decizia nr. 7724/2005. Civil → |
|---|
