ICCJ. Decizia nr. 794/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 15335 din 19 octombrie 1998, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza privind pe reclamanta I.R. și pârâții Consiliul Local, Primarul Orașului Constanța, Direcția Finanțelor Publice și SC C.S. SA Eforie Sud, având ca obiect acțiune în revendicare, în favoarea Tribunalului Constanța.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 857 din 13 octombrie 1999 a respins acțiunea ca nefondată, iar cererea de intervenție, formulată de SC O. SRL, ca lipsită de interes. S-a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada nerespectării prevederilor art. I și art. II din Decretul nr. 92/1950.
Anterior, prin încheierea din 15 septembrie 1999, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că imobilul revendicat se află în posesia pârâtei SC C.S. SA.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 81/C din 19 martie 2001.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr. 1424 din 9 aprilie 2002, a admis recursul reclamantei, a casat ambele hotărâri, reținând că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit aplicat, deoarece autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naționalizare. Pe cale de consecință, cauza a fost trimisă spre rejudecare tribunalului pentru a se administra probe privind individualizarea imobilului.
în fond după casare, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 362 din 18 martie 2003, a admis acțiunea, obligând pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din Eforie Sud.
Acțiunea față de Statul Român a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă ca nefondată.
Instanța de fond a reținut că autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naționalizare, nefiind astfel respectate dispozițiile Decretului nr. 92/1950.
în ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, s-a reținut că, la data de 25 iulie 2001, a expirat termenul pentru care s-a încheiat contractul de locație de gestiune nr. 3564 din 16 februarie 1994 cu SC C.S. SA Termenul nu a fost prelungit și nici nu s-a făcut dovada că beneficiara contractului și-a executat obligațiile contractuale.
Apelurile declarate de intervenienta SC O. SRL Constanța și pârâții Consiliul Local Eforie, Orașul Eforie, prin primar și SC C.S. 2000 SA Eforie Sud, au fost respinse prin decizia civilă nr. 83/C din 3 septembrie 2003 a Curții de Apel Constanța.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că este neîntemeiată critica privind dovada proprietății și preluarea de către stat a imobilului, deoarece prin decizia Curții Supreme de Justiție s-a stabilit că autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naționalizare, dezlegarea dată acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanțele de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.
S-a mai reținut că reclamanta a făcut dovada titlului de proprietate al autorilor săi și că, de la data preluării, imobilul a suferit puține modificări la arhitectura exterioară, pe fațada principală fiind executat un balcon în consolă la etaj.
Nu a fost reținută nici critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, constatându-se că demersul judiciar al reclamantei a fost inițiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Critica intervenientei privind efectele contractului de locație de gestiune a fost înlăturată, cu motivarea că dreptul de proprietate nu poate fi transmis printr-un asemenea contract, ce nu poate fi opus în cadrul unei acțiuni în revendicare.
împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta SC C.S. 2000 SA și intervenienta SC O. SRL
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada titlului de proprietate al defunctului Ș.D. asupra imobilului, deoarece cartea poștală de care s-a folosit nu poate proba dreptul de proprietate.
S-a mai arătat că Decretul nr. 92/1950 a fost greșit aplicat de către instanțele de judecată. Condițiile în care s-a efectuat naționalizarea trebuiau raportate doar la persoana mamei reclamante care era singura proprietară a imobilului dobândit prin succesiune legală, în regimul separației de bunuri. De altfel, dovada dreptului de proprietate nu s-a realizat, deoarece certificatul de moștenitor nu face dovada calității de proprietar.
Intervenienta în interes propriu a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, prin aplicarea corectă a Decretului nr. 92/1950.
La momentul naționalizării, proprietara imobilului dobândit prin moștenire legală, în regimul separației de bunuri, era autoarea reclamantei, I.C., casnică. în enumerarea limitativă a decretului în discuție, casnicele nu figurau printre persoanele exceptate de la naționalizare.
Instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la unul dintre motivele de apel, și anume cel care viza faptul că nu s-a făcut dovada că autoarea reclamantei nu avea calitatea de exploatator de imobile.
Mai arată intervenienta, că instanța de apel a apreciat în mod greșit incidența dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece situația de fapt nefiind complet stabilită, instanța supremă nu a dat o dezlegare de drept în cauză cu privire la titlul statului.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Ambele recurente formulează critici referitoare la aplicare Decretului nr. 92/1950, intervenienta susținând că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc. civ.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin recursul declarat în cadrul primului ciclu procesual, reclamanta a arătat că titlu statului era viciat deoarece autorii săi erau persoane exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
în concluziile scrise depuse la instanța supremă cu ocazia judecării recursului, intervenienta SC O. SRL a susținut că decretul de naționalizare a fost corect aplicat, deoarece proprietara imobilului era doar mama reclamantei, iar casnicele nu figurau printre persoanele exceptate de la naționalizare.
Analizând toate aceste susțineri ale părților, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1424 din 9 aprilie 2002, a stabilit că prevederile Decretului nr. 92/1950 au fost greșit aplicate, întrucât tatăl reclamantei, I.G. a fost avocat, iar mama, I.C., unică moștenitoare a lui Ș.D., era casnică.
Prin urmare, instanța supremă a dat o dezlegare problemei de drept vizând modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, situație în care sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 315 C. proc. civ.
Ca atare, constatându-se că instanțele de rejudecare au făcut o corectă aplicare a textului de lege invocat, criticile apelantelor privind aplicarea Decretului nr. 92/1950 și art. 315 C. proc. civ. vor fi privite ca nefondate.
în ceea ce privește critica intervenientei, referitoare la faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la calitatea de exploatator de imobile, se constată că și aceasta vizează problema mai amplă a aplicării Decretului nr. 92/1950. Făcând aplicarea art. 315 C. proc. civ., implicit, instanța de apel s-a pronunțat și asupra acestui motiv de apel.
Rămâne, așadar în analiză, aspectul invocat prin recursul pârâtei și care se referă la faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi.
Invocând decizia Curții Supreme de Justiție și analizând actele dosarului, curtea de apel a reținut în mod corect că instanța a făcut dovada titlului de proprietate.
Astfel, este de necontestat că în anul 1912, bunicul reclamantei, Ș.D., a dobândit prin act de vânzare cumpărare suprafața de 600 mp teren. Pe acest teren, până în luna august 1925 au fost edificate două clădiri care, după momentul preluării de către stat, nu au fost semnificativ modificate.
Conform art. 492 C. civ., construcțiile edificate pe un teren sunt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului, căruia îi și aparțin. Prezumția instituită de lege nu a fost răsturnată, deoarece, prin probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că altcineva decât proprietarii terenului ar fi edificat construcțiile.
Cartea poștală la care recurenta face referire nu a fost avută în vedere ca dovadă a dreptului de proprietate, ci a fost unul dintre elementele care a întărit prezumția instituită de art. 492 C. civ. Pe baza acesteia, expertul și, mai apoi, instanțele, au constatat că imobilul nu a suferit modificări de substanță și au determinat că pe fațada imobilului principal s-a construit un balcon în consolă.
Față de cele mai sus arătate, recursurile au fost privite ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., au fost respinse ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 817/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 369/2005. Civil → |
|---|
