ICCJ. Decizia nr. 373/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 23 decembrie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat potrivit prevederilor art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul când hotărârile judecătorești atacate au devenit irevocabile, recurs în anulare împotriva sentinței nr. 1068 din 28 noiembrie 2002 a Tribunalului Alba, secția civilă, și deciziei nr. 1305 din 2 iunie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.
Prin recursul în anulare s-a susținut că hotărârile au fost pronunțate, în parte, cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluție greșită a cauzei pe fond.
Din examinarea dosarului cauzei, rezultă că la data de 24 octombrie 2002 reclamanții F.E., D.A., P.N. și alte 58 de persoane, magistrați, procuror și personal auxiliar de specialitate la Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, s-au adresat Tribunalului Alba în contradictoriu cu Ministerul Public din România, reprezentat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, solicitând să se dispună obligarea acestora la plata sumelor ce reprezintă diferența dintre indemnizația efectiv încasată și cea cuvenită ca urmare a aplicării greșite a unei valori de referință sectorială mai mică decât cea legală, perioada mai-octombrie 2000 și din ianuarie 2002 la zi actualizate cu indicele de inflație.
Prin aceeași acțiune s-a mai solicitat ca pârâtul Ministerul Public din România să pună la dispoziție fondurile necesare plății integrale a diferenței salariale și ca aceeași pârâți să plătească pe viitor drepturi salariale luând în calcul valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei, observând actele normative succesive în materia salarizării.
Pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, arătând că Ministerul Public este o instituție bugetară și nu are surse de finanțare, în afara celor aprobate.
Prin sentința civilă nr. 1068 din 23 noiembrie 2002, Tribunalul Alba a admis acțiunea cât și chemarea în garanție, obligând pârâții și intervenientul forțat la plata sumelor reprezentând diferența dintre indemnizație și celelalte drepturi salariale cuvenite reclamanților, calculate la valoarea de referință sectorială reală și cea efectiv încasată pentru perioadele mai-octombrie 2000, ianuarie-octombrie 2002, reactualizate cu indicele de inflație.
Prin aceeași sentință pârâții au fost obligați ca pe viitor începând cu luna noiembrie 2002 să recalculeze și să plătească indemnizația de magistrat și celelalte drepturi luând în calcul valoarea de referință sectorială de 1.515.280 lei.
Instanța de fond a reținut în esență că potrivit art. 12 alin. (4) din Legea 76/2000, valoarea de referință sectorială este de 1.140.000 lei începând cu luna mai 2000 și potrivit art. 13 alin. (1) din Legea 216/2001 valoarea de referință sectorială este de 1.515.280 lei începând cu ianuarie 2002, aplicându-se greșit alte valori de referință.
Instanța a mai stabilit că pârâtul Ministerul Public a solicitat efectuarea unei rectificări bugetare pentru a putea plăti sumele real datorate, sub acest aspect fiind întemeiată și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 1305 din 2 iunie 2003, a admis recursul Ministerului Finanțelor Publice precum și al reclamanților A.M., ș.a. și a respins recursul reclamanților C.V., ș.a. precum și recursurile Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.
Prin această decizie s-a reținut că în materia litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanție este inadmisibilă cu specificul normelor de drept substanțial și al normelor procedurale ale dreptului muncii.
Prin recursul în anulare se susține că hotărârile sunt greșite în ceea ce privește obligarea pârâților la plata diferenței dintre indemnizația cuvenită și cea efectiv încasată în perioada mai-octombrie 2000 și în consecință s-a solicitat casarea în parte a hotărârilor, pe capătul de cerere menționat precum și a cererii de chemare în garanție.
Recursul în anulare este neîntemeiat.
Potrivit prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la momentul când hotărârile judecătorești au rămas irevocabile, recursul în anulare este admisibil doar în caz de "încălcare esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ori de vădită netemeinicie".
Or, în speță hotărârile pronunțate rezolvă corect principalele probleme de drept ale cauzei, în raport de succesiunea în timp a actelor normative în această materie și de probatoriile administrate.
Astfel, instanțele au stabilit corect că reclamanților le sunt aplicabile prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 coroborate cu dispozițiile art. II teza I din O.G. nr. 83/2000, texte care stabilesc că de la 1 mai 2000 valoarea de referință sectorială pentru calculul salariilor reclamanților a fost fixat la 1.140.000 lei astfel că luarea în calcul a valorii de 685.872 lei nu avea justificare.
Așa fiind, hotărârile criticate sunt corecte și recursul în anulare a fost respins ca nefondat conform prevederilor art. 3303alin. (1) combinat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 369/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3203/2005. Civil → |
|---|
