ICCJ. Decizia nr. 8088/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea nr. 179 din 11 iunie 2001, M.D. și M.M. au solicitat Primăriei Municipiului Timișoara, prin Primar să emită dispoziție motivată privind restituirea în natură a terenului de 257 mp, teren rămas liber din suprafața totală de 427 mp, expropriată prin Decretul nr. 172 din 26 martie 1970, și să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru restul suprafeței de 170 mp, ce nu poate fi restituită în natură.
întrucât unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [respectiv 25 alin. (1), în redactarea ulterioară Legii nr. 247/2005] aceleași solicitări au fost reiterate și prin acțiunea formulată la 11 martie 2003, reclamanții cerând și obligarea celor doi pârâți, în solidar, la plata unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la comunicarea efectivă a dispoziției motivate.
învestit inițial cu soluționarea acestui litigiu, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 462/P.I. din 28 mai 2003 și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Timișoara, cu motivarea că obiectul cererii îl constituie o obligație de a face, acțiune de drept comun, care nu este dată în mod expres de lege, în competența tribunalului.
La rândul său, Judecătoria Timișoara a constatat că nu este competentă material să soluționeze cauza de față astfel că, prin sentința civilă nr. 7015 din 4 septembrie 2003 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș.
Judecând conflictul negativ de competență ivit în cauză, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin sentința nr. 47 din 21 octombrie 2003, a stabilit competența în primă instanță, în favoarea Tribunalului Timiș, reținând în esență că cererea se supune dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.
Soluționând cauza în primă instanță, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 10/P.I. din 14 ianuarie 2004, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, să emită decizie sau dispoziție motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că pârâtul avea obligația, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să soluționeze cererea în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării.
Apelurile declarate de reclamanți împotriva acestei hotărâri au fost respinse prin decizia nr. 546 din 1 aprilie 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Instanța de control judiciar a reținut în esență că, în această fază procesuală, tribunalul nu are căderea de a obliga pârâtul la emiterea "unei anume" dispoziții, legalitatea și conținutul acesteia urmând a fi examinate ulterior, în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.
în cauză, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții M.D. și M.M. care, invocând temeiurile prev. de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. susțin în esență că instanța trebuia să stabilească ea însăși modalitatea în care, prin dispoziție, urmau a se acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și să dispună asupra restituirii în natură sau acordării măsurilor reparatorii în echivalent.
Se mai arată că această modalitate de a cenzura refuzul primarului de a emite dispoziție motivată a fost greșit interpretată ca o substituire în atribuțiile organelor administrative, sancțiunea daunelor cominatorii fiind, de asemenea, pe deplin justificată.
O ultimă critică vizează faptul că instanța de control judiciar nu a analizat separat, fiecare motiv de apel.
Recursul este nefondat.
în adevăr, cazul dedus recursului de față pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă generată de conduita imputabilă a acesteia.
Printr-o practică constantă, instanța supremă a statuat că deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana juridică deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe calea notificării (aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001) totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, pentru ca unitatea deținătoare să fie obligată să emită un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.
în considerarea acestei proceduri prealabile obligatorii tribunalul i-a obligat pe pârâți să se conformeze dispozițiilor art. 23 alin. (1), respectiv art. 25 alin. (1) din lege, instanța de control judiciar reținând corect că a obliga persoana juridică deținătoare să emită o anume decizie sau dispoziție privind anumite măsuri reparatorii, echivalează cu substituirea în atribuțiile conferite prin lege, în sarcina organelor administrative.
O altă ipoteză vizează situația când, după demersuri repetate, lipsa deciziei este interpretată ca un refuz al cererii de restituire, ce pune capăt procedurii prealabile, urmare căruia persoana îndreptățită solicită instanței, să stabilească ea însăși măsurile reparatorii în natură sau echivalent.
Or, în speță, prin cererea introductivă, reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea primarului Municipiului Timișoara de a emite "de îndată" decizie sau dispoziție motivată și respectiv de a plăti daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere până la comunicarea efectivă a răspunsului, hotărârea primei instanțe fiind dată, în limitele sesizării.
Pe de altă parte, faptul că până la data soluționării litigiului, pârâta Primăria Municipiului Timișoara, prin primar, nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din lege, nu-i îndrituiește pe reclamanți să solicite daune de întârziere, întrucât actul normativ mai sus menționat nu prevede o astfel de măsură pecuniară, care să fie aplicată pârâtei pentru nerespectarea termenului în care trebuie să emită decizia sau dispoziția motivată.
Astfel, termenul de 60 de zile, prevăzut de legiuitor pentru soluționarea notificării, este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care persoana îndreptățită face dovada culpei acesteia și a existenței unui prejudiciu.
Or, daunele cominatorii reprezintă o sancțiune civilă cu caracter provizoriu, cuantumul lor total reducându-se tocmai la limita prejudiciului încercat de creditor datorită executării cu întârziere sau neexecutării obligației de către debitor.
Nefondată este și critica ce vizează neanalizarea "separată" a fiecărui motiv de apel.
Astfel, neexaminarea distinctă a fiecărei critici nu constituie prin ea însăși o nemotivare, în înțelesul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a răspuns motivelor de apel, printr-un considerent comun.
Așa fiind, recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8094/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8091/2005. Civil → |
|---|
