ICCJ. Decizia nr. 8226/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8226
Dosar nr. 7980/200.
Şedinţa de la 20 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vîlcea, reclamanta E.A.M. a chemat în judecată oraşul Băile Govora, prin primar, solicitând anularea dispoziţiei nr. 225 din 28 august 2002, emisă de Primarul oraşului Băile Govora şi restituirea în natură a vilei „Ciobanu", compusă din 3 camere şi anexe şi a terenului aferent, situată în oraşul Băile Govora.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin dispoziţia nr. 225/2002, i s-a respins cererea prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia.
Reclamanta a susţinut că vila „Ciobanu" şi terenul aferent acesteia au aparţinut autoarei sale T.A.B., fiind dobândite prin actul de partaj autentificat sub nr. 12928 din 7 noiembrie 1921. Imobilul a fost preluat de stat în baza unor tabele şi nu în temeiul unui act de naţionalizare, fiind folosit în prezent de Trezoreria Băile Govora.
Reclamanta a mai solicitat introducerea în cauză a R. Vâlcea şi a SC C. SA Râmnicu Vâlcea, care ocupă o parte din teren.
Prin cererea depusă la 29 noiembrie 2002, SC E.O. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea (fostă SC C. SA) a chemat în garanţie oraşul Băile Govora, prin primar, pentru ca în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligat să o despăgubească.
Printr-o cerere precizatoare, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a SC P. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea, cu motivarea că ocupă o suprafaţa de 200 mp teren, arătând că vila şi terenul au fost preluate de către Primăria Govora, în baza Decretului nr. 115/1959.
Printr-o cerere ulterioară, reclamanta a precizat că temeiul juridic al contestaţiei îl constituie art. 2 pct. h din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat fără titlu valabil şi cu nerespectarea dispoziţiilor în vigoare la data preluării de către organele locale ale administraţiei de stat arătând că menţine cererea de chemare în judecată a SC R. SA şi SC C. SA, pentru ca hotărârea să le fie opozabilă, alături de SC P. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 267 din 12 mai 2003, Tribunalul Vâlcea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de SNP P., sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC E.O. SA Râmnicu Vâlcea şi a respins contestaţia şi cererile precizatoare formulate de reclamantă împotriva dispoziţiei nr. 225/2002, emisă de primarul oraşului Băile Govora şi în contradictoriu cu oraşul Băile Govora prin primar, SC E.O. SA Râmnicu Vâlcea, SNP P. SA, sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, Direcţia Silvică Vâlcea şi D.G.F.P. Vâlcea. Cererea de chemare în garanţie a oraşului Băile Govora, prin primar, formulată de SC E.O. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea a fost respinsă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii contestaţiei, ridicată de SC E. SA, sucursala Râmnicu Vâlcea, şi Direcţia Silvică Vâlcea, deşi contestaţia nu mai era în termen, aceasta a fost formulată numai împotriva dispoziţiei emisă de primarul oraşului Govora, cele două societăţi fiind chemate în judecată doar pentru a le fi opozabilă hotărârea.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de SC E.O. SA, instanţa a respins-o, cu motivarea că deşi suprafaţa de teren este ocupată de societate, aceasta face parte din domeniul public, contestatoarea chemând în judecată societatea doar pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă.
Instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de SNP P., sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, reţinând că aceasta nu are personalitate juridică, neavând calitate procesuală potrivit statutului din 15 septembrie 1977.
Pe fond, tribunalul a reţinut că imobilul construcţie pretins de reclamantă ca fiind fosta vilă „Ciobanu" este deţinut de D.G.F.P. Vâlcea şi nu de primărie.
Reţinând că reclamanta a notificat această pârâtă şi că notificarea este în curs de rezolvare, instanţa a învederat că stabilirea proprietăţii reclamantei asupra construcţiei deţinute de D.G.F.P. Vâlcea, urmează să fie rezolvată de aceasta, în calitate de unitate deţinătoare, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Se mai reţine că în ceea ce priveşte „terenul aferent" de 4600 mp, pretins de reclamantă şi aflat în administrarea oraşului Băile Govora, din adeverinţa nr. 728 din 10 aprilie 1998 a rezultat că defunctul B.A., autorul reclamantei, a figurat în registrul agricol în anii 1956-1958 cu o suprafaţă de 4500 mp „teren agricol diferit", pe raza localităţii Govora.
Tribunalul a învederat că în cauză nu se face nici o dovadă privind locul unde este amplasat acest teren de 4500 mp, respectiv că ar fi terenul indicat de reclamantă şi individualizat de expert.
Instanţa a arătat că din verificarea actului de împărţeală din anul 1921, se constată că lotul nr. 3 primit de T.B. cuprinde numai o cameră din vila „Ciobanu", cu terenul ce-l ocupă.
Totodată, instanţa a reţinut că nu s-au făcut dovezi că autoarea reclamantei a fost şi proprietara suprafeţei de teren, identificată de către expert în raportul de expertiză şi schiţa anexă, de o parte şi de alta a pârâului Hinţa.
Tribunalul a mai arătat că un argument suplimentar că terenul de 4500 mp cu care a figurat pe rol autoarea reclamantei este altul şi nu cel indicat, îl constituie menţiunea făcută în registrul agricol, în sensul că terenul este agricol, diferit. Or, dacă terenul trecut în registrul agricol ar fi fost cel pretins de reclamantă, ar fi apărut ca teren de construcţii şi în nici un caz teren agricol.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta E.M., susţinând următoarele:
1)
a) în mod greşit s-a reţinut că S.N.P. P., sucursala P.C. Râmnicu Vâlcea, nu are calitate procesuală pasivă;
b) în mod greşit s-a respins contestaţia, cu motivarea că D.G.F.P. Vâlcea urmează să o rezolve, câtă vreme contestaţia a fost introdusă deoarece pârâta nu răspunsese în termen legal notificării adresate;
c) considerentele sentinţei sunt contradictorii, întrucât reţin, pe de o parte, că suprafeţele de teren deţinute de SC E.O. SA şi staţia de benzină P.C. sunt proprietatea acestora, iar pe de altă parte, afirmă că terenurile fac parte din domeniul public;
d) atât Direcţia Finanţelor Publice cât şi Trezoreria Băile Govora, subordonată celei dintâi, au un drept de folosinţă asupra terenului, nefiind proprietarele acestuia. Or, cum în speţă, terenul şi vila au fost preluate abuziv şi trecute în administrarea oraşului şi a Primăriei oraşului Băile Govora, notificările prin executorul judecătoresc şi contestaţiile au fost bine adresate;
2). Instanţa a interpretat greşit actele deduse judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, prin aceea că, încălcând prevederile art. 480 C. civ., a reţinut că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al ascendenţilor reclamantei asupra construcţiei şi terenului, deşi contractul de închiriere şi adeverinţa de la rol dovedeau contrariul;
3) Contrar celor consemnate în raportul de expertiză, în sensul că terenul este străbătut de pârâul Hinţa, instanţa a reţinut eronat că acesta nu se învecinează cu pârâul.
4) Instanţa nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate, respectiv actul de partaj, raportul de expertiză tehnică, adeverinţa Primăriei Măldăreşti şi contractul de închiriere din 2 iunie 1927, dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Prin Decizia civilă nr. 147/A din 9 octombrie 2003, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că deşi amplu motivat, apelul cuprinde mai multe repetări.
Referindu-se la motivele de apel, Curtea a arătat că reclamanta a formulat contestaţie doar împotriva dispoziţiei emisă de Primarul oraşului Băile Govora, deşi decizii de respingere a cererii de restituire a imobilelor solicitate au fost emise atât de Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Vâlcea, cât şi de SC E. SA.
A mai reţinut instanţa că reclamanta nu cunoaşte modul în care imobilele au intrat în proprietatea statului, bănuind doar că în baza Decretului nr. 115/1959 şi că, deşi i s-a pus în vedere la mai multe termene să dovedească proprietatea asupra imobilelor, aceasta nu s-a conformat, context în care acestea nu pot fi identificate.
Instanţa a considerat că actele de care se prevalează reclamanta sunt contradictorii, deoarece în actul de partaj se vorbeşte de o cameră, iar în contractul de închiriere din anul 1927 sunt specificate 3 camere. De altfel, a arătat instanţa, nici terenul nu poate fi identificat, întrucât în adeverinţa eliberată de Primăria comunei Măldăreşti se vorbeşte doar de 4500 mp „teren agricol diferit", fără elemente de individualizare, puncte, suprafeţe, categorie.
Apreciind că regulile care guvernează acţiunea în revendicare pot fi aplicate şi situaţiilor reglementate de Legea nr. 10/2001, instanţa a învederat că este important de ştiut în ce mod imobilele au intrat în proprietatea statului, întrucât se consideră că actul de preluare va constitui prin el însuşi un mijloc de probă.
Or, a arătat instanţa, reclamanta nu a putut face o astfel de dovadă, acesta fiind şi motivul pentru care a chemat în judecată o mulţime de pârâţi, de la o parte dintre aceştia nemaiaşteptând nici chiar emiterea dispoziţiei, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Conchizând că instanţa de fond, în rezolvarea speţei, a dat dovadă de rol activ, chiar excesiv, Curtea a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţine recurenta că în mod greşit instanţa a apreciat că aceasta nu cunoaşte modul în care imobilele au intrat în proprietatea statului, câtă vreme a precizat că temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în sensul că indiferent că au fost luate fără titlu valabil şi fără temei legal, cert este că au intrat în proprietatea organelor locale ale puterii şi administraţiei de stat.
Cum atât în notificare, cât şi în susţinerile ulterioare a arătat că primăria refuză să elibereze acte în legătură cu imobilele în cauză, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Recurenta mai învederează că instanţa de apel a ignorat toate înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate al autoarei sale, deşi acestea atestau indubitabil calitatea de proprietar asupra imobilului din litigiu.
Recurenta reproşează instanţei că nu s-a pronunţat asupra criticilor de la lit. a), b) şi c) din cadrul primului motiv de apel.
Totodată, aceasta arată că instanţa, sub motivul că reclamanta s-ar repeta, nu a analizat şi nu a dat un răspuns motivelor de fapt şi de drept, deşi avea obligaţia să combată fiecare argument din apel şi să nu dea un răspuns evaziv.
Recurenta mai susţine că instanţa nu a răspuns nici criticilor privind nepronunţarea instanţei asupra unor probe administrate.
Recursul va fi admis, pentru considerentele ce urmează.
Deşi recurenta a invocat în cererea de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., criticile formulate de aceasta fac posibilă încadrarea şi în dispoziţiile art. 304 pct. 7 din acelaşi act normativ.
Din examinarea deciziei curţii de apel, se constată că aceasta a preluat în totalitate concluziile primei instanţe, fără a răspunde motivelor de apel formulate.
Instanţa reţine, cu o motivare extrem de sumară, că deşi la mai multe termene de judecată s-a pus în vedere reclamantei să depună acte prin care să dovedească proprietatea asupra imobilelor, aceasta nu s-a conformat, apreciind că actele de care se prevalează reclamanta sunt contradictorii, deoarece în actul de partaj se vorbeşte de o cameră într-un imobil, iar în contractul de închiriere din anul 1927 se specifică trei camere în imobilul zis „Vila Ciobanu". Instanţa mai reţine că actele depuse de reclamantă nu permit nici identificarea terenului.
Din actul de partaj din 7 noiembrie 1921, aflat la fila 6 din dosarul instanţei de fond, rezultă indubitabil că T.A.B., autoarea reclamantei, a primit în lot o cameră mobilată în vila „Ciobanu", împreună cu terenul pe care îl ocupă, vilă situată în Băile Govora, iar din contractul de închiriere din data de 2 iunie 1927, rezultă că aceeaşi persoană, împreună cu soţul acesteia, A.B., i-au închiriat lui T.N. trei camere în vila „Ciobanu" proprietatea lor, din rezoluţia aplicată pe contract reieşind că s-a perceput impozit.
În acelaşi timp, din adeverinţa eliberată de Primăria Măldăreşti, aflată la fila 104 din dosarul instanţei de fond, rezultă că defunctul B.A., tatăl reclamantei, a figurat în perioada anilor 1956-1958 cu suprafaţa de 4500 mp teren agricol diferit, situată pe raza localităţii Băile Govora.
Argumentul instanţei de apel, în sensul că actele de care se prevalează reclamanta sunt contradictorii, nu răspunde explicit susţinerilor acesteia privind dovedirea dreptului de proprietate.
În raport de aceste susţineri şi de înscrisurile prezentate, instanţa de apel era datoare să ceară Primăriei oraşului Băile Govora depunerea titlului în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, pentru a putea stabili data preluării, persoana de la care acesta a fost preluat, precum şi numărul încăperilor care alcătuiau imobilul la momentul preluării.
De altfel, prin concluziile scrise depuse în recurs, Primăria Băile Govora recunoaşte pentru prima dată că vila „Ciobanu", compusă din trei camere şi terenul limitrof de 4500 mp, proprietatea autorilor reclamantei, au fost rechiziţionate prin Legea nr. 139/1940, şi că nu au fost restituite proprietarilor, fiind date spre folosinţă unor instituţii, pe care le şi nominalizează.
Cum potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, văzând că împrejurările cauzei nu au fost deplin stabilite pentru a permite Curţii să se pronunţe, conform art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, se va casa Decizia curţii de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel se va pronunţa asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de părţi şi vor fi analizate toate criticile formulate de apelanta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta E.M. împotriva deciziei civile nr. 147/A din 9 octombrie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 850/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8120/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
