ICCJ. Decizia nr. 9119/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9119
Dosar nr. 3484/1/2005
Nr. vechi 767/200.
Şedinţa de la 9 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta L.M. a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul Şcolar al judeţului Arad şi Consiliul judeţean Arad, solicitând Tribunalului Arad, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 7787 din 28 octombrie 2003, să dispună obligarea pârâţilor la restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Arad, compus din teren şi construcţii şi cota de ½ din imobilul situat în Arad, imobile înscrise în C.F. Arad, nr. top. 2330/b şi 2330/a/2, preluate de stat în baza Decretului nr. 119/1948 din patrimoniul autorilor S.I. şi H.B.
Urmare a decesului reclamantei, intervenit la 31 octombrie 2003, au fost introduşi în cauză în calitate de reclamanţi moştenitorii acesteia, S.Z.C. şi B.F.
La termenul din 15 martie 2004, instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Şcolii Speciale Clasele I-VIII Arad, iar la termenul din 5 aprilie 2004, în aceeaşi calitate, a fost introdusă în cauză la cererea reclamanţilor, Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului Arad.
Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 269 din 28 aprilie 2004 a admis în parte acţiunea, dispunând obligarea pârâţilor Consiliul judeţean Arad, Direcţia Generală pentru Protecţia Drepturilor Copilului Arad şi Şcoala Specială Arad să restituie reclamanţilor imobilele terenuri şi construcţii identificate prin nr. top. 2330/b/2 şi 2330/a/2, înscrise în C.F. Arad şi identificate în rapoartele de expertiză efectuate de expert C.A. şi P.S., în cotă de ½ pentru fiecare reclamant.
S-a dispus dezmembrarea imobilului nr. top. 2330/b în două parcele noi şi restabilirea în cartea funciară a instanţei anterioare preluării imobilului de către stat de la autorii reclamanţilor şi s-a constatat că pentru diferenţa până la concurenţa cotei de ½ din valoarea „imobilului", reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri băneşti potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de pârâtul Inspectoratul Şcolar al judeţului Arad acţiunea a fost respinsă în baza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Instanţa a reţinut că în C.F. Arad au fost intabulate trei imobile cu nr. topografice distincte, aparţinând în cotă de ½ parte părinţilor reclamantei L.M., imobile preluate de stat în anul 1964 în temeiul Decretului nr. 119/1948.
În anul 1981 a fost înscris în cartea funciară dreptul de administrare operativă al Şcolii Ajutătoare Arad, iar în anul 2001 Consiliul judeţean Arad a preluat tot patrimoniul aferent activităţii de învăţământ special din judeţ, inclusiv imobilele în litigiu.
Prin hotărârea nr. 13/2001 a Consiliului judeţean Arad acest patrimoniu a fost dat în administrarea Direcţiei Generale pentru Protecţia Drepturilor Copilului Arad, iar prin HG nr. 976/2002 au fost atestate ca făcând parte din domeniul public al judeţului şi imobilele din strada G.
Din expertiza de specialitate topografice, instanţa a reţinut că din terenul cu nr. top. 2330/b Şcoala Ajutătoare a folosit numai suprafaţa de 312 mp pe care este amplasată casa veche având în prezent destinaţia de bucătărie, cantină, spălătorie şi atelier şi că numai în aceste limite imobilul este necesar pentru continuarea activităţii şcolii.
Conform aceluiaşi raport de expertiză s-a reţinut că parcelele cu nr. top. 2330/b/2 şi 2330/a/2şi construcţiile amplasate pe acestea nu sunt necesare continuării procesului educaţional şi de învăţământ desfăşurat de Şcoala Ajutătoare Arad, fiind restituibile în natură potrivit art. 1 alin. (1) art. 9 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei a declarat apel Consiliul judeţean Arad.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 2340 din 15 octombrie 2004, a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii.
Argumentele avute în vedere de instanţă, prezentate în considerentele deciziei, sunt următoarele:
Preluarea imobilelor din litigiu s-a realizat conform Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, de asigurări etc.
HG nr. 498/2003, în art. 2 pct. 1 stabileşte că preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948 se prezumă ca fiind făcute cu titlul valabil.
Chiar dacă s-ar considera că preluarea imobilelor din litigiu s-ar fi făcut fără titlu valabil, deoarece au avut destinaţia de locuinţe, ele nu pot fi restituite în natură, întrucât potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ şi sănătate necesare continuării activităţilor de interes public, foştilor proprietari li se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Restituirea în natură nu mai este posibilă şi faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public fiind inalienabilă, imprescriptibile şi insesizabile.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii B.F. şi S.Z.C., criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- Conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naţionalizate prin Legea nr. 10/2001 sunt imobile preluate în mod abuziv, din aceeaşi categorie făcând parte şi imobile naţionalizate fără titlu valabil.
Prevederile din art. 2 pct. 1 din HG 498/2003, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu pot avea prioritate în faţa dispoziţiilor Legii 10/2001, datorită forţei juridice inferioare a unei hotărâri de guvern în raport cu cele ale unei legi.
- Instanţa de apel face o greşită interpretare a art. 16 din Legea nr. 10/2001, ignorând sintagma „… necesare în vederea continuării activităţilor …", din probele administrate rezultând că imobilele cu nr. 2330/a/2, respectiv 2330/b/2 nu sunt şi nu au fost vreodată folosite de Şcoala Ajutătoare Arad, în prezent fiind părăsite sau folosite fără titlu de alte entităţi.
- Dispoziţiile art. 16 alin. (4) din Legea 10/2001 prevăd că bunurile ocupate de unităţile bugetare de învăţământ sunt bunuri proprietate publică pe durata cât sunt necesare pentru continuarea activităţilor de interes public. Pe cale de consecinţă, dacă bunurile în cauză nu sunt sau încetează a mai fi necesare continuării activităţilor de interes public, acestea nu mai sunt bunuri proprietate publică şi pot fi retrocedate în baza Legii nr. 10/2001.
În faza procesuală a recursului, Ş.A. şi Ş.V. au depus cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului Consiliul judeţean Arad, justificând interesul pentru formularea cererii de împrejurarea că, la rândul lor, în calitate de moştenitori ai proprietarilor din patrimoniul cărora au fost preluate imobilele au depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Conform art. 51 C. proc. civ., cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Aprecierea instanţei de apel, conform căreia imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 119/1948 sunt făcute cu titlul valabil, cu consecinţa că proprietarii deposedaţi sau moştenitorii acestora nu ar avea dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, este evident rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii.
În cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt enumerate mai multe categorii de imobile definite de legiuitor ca fiind preluate abuziv, prima categorie vizând tocmai „imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948…" [art. 2 alin. (1) lit. a)].
Obiectul de reglementare al Legii 10/2001 este reprezentat de imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum sunt enumerate şi definite în art.2 din lege.
Cum dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din actul normativ analizat sunt redactate în termeni clari, nesusceptibili de interpretări diferite, simpla menţiune făcută în Normele metodologice, în sensul că Legea nr. 119/1948 a reprezentat un titlu valabil de preluare, nu este de natură să susţină opinia conform căreia imobilele astfel naţionalizate nu ar face obiectul de reglementare al legii speciale de reparaţie.
Cu privire la cel de-al doilea argument în raport cu care instanţa de apel a admis apelul şi a respins cererea de chemare în judecată, se constată că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, anterior completării şi modificării prin Legea nr. 247/2005, erau exceptate de la restituirea în natură, imobilele necesare desfăşurării unor activităţi de interes public, social-cultural sau obştesc însă numai în măsura în care afectaţiunea de interes public era stabilită prin hotărâre de guvern.
Astfel, art. 16 alin. (2) prevedea că: „Ministerele de resort, precum şi celelalte instituţii publice interesate vor propune, iar Guvernul va stabili prin hotărâre imobilele care nu vor fi restituite în natură şi pentru care se acordă măsuri reparatorii prin echivalent".
Respectiv, legiuitorul nu a exceptat de la restituirea în natură imobilele atestate ca făcând parte din domeniul public prin hotărâri de guvern adoptate în baza art. 21 din Legea nr. 213/1998 (cum este HG nr. 976/2002, în raport de care instanţa de apel a considerat că restituirea în natură a imobilelor în litigiu nu este posibilă) ci imobilele necesare în vederea continuării activităţilor de interes public cu privire la care, prin hotărâre de guvern adaptată în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că se acordă doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Atât la data promovării acţiunii, cât şi la data soluţionării cauzei în primă instanţă şi în apel, o asemenea hotărâre nu era adoptată.
Este de remarcat, de asemenea, că în actuala redactare a art. 16 din legea specială de reparaţie, imobilele afectate activităţilor de interes public, prevăzute în anexa 2, parte integrată din lege, sunt supuse restituirii în natură, cu obligaţia persoanelor îndreptăţite de a le menţine afectaţiunea pe perioade determinate.
Dispoziţiile Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 10/2001 sunt de imediată aplicare.
Art. II din titlul I al Legii nr. 247/2005 stabileşte că şi în situaţia în care s-au acordat prin decizii sau dispoziţii necontestate în instanţă, măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute de art. 16 alin. (1), din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite pot ataca respectivele decizii sau dispoziţii în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, în vederea restituirii în natură a imobilelor.
Or, dacă legiuitorul a înţeles să acorde posibilitatea reexaminării unor dispoziţii date în aplicarea art. 16, astfel cum era în vigoare anterior modificărilor operate de Legea nr. 247/2005, este evident că normele legale modificatoare sunt aplicabile şi litigiilor în curs de judecată.
Faţă de motivele prezentate, se constată că recursul este fondat, în cauză fiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Conform art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă şi dispune asupra fondului pricinii, în cazurile în care împrejurările de fapt ale cauzei „au fost stabilite".
Situaţia de fapt necesar a fi lămurită prin mijloace procedurale inadmisibile în recurs rezultă din cererea de intervenţie accesorie depusă de intervenienţii Ş.A. şi Ş.V. şi înscrisurile anexate, din care rezultă că şi intervenienţii-descendenţi ai proprietarilor tabulari deposedaţi abuziv, au depus notificare în termenul prescris de lege pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, nesoluţionată până la această dată.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
Din perspectiva acestui text de lege, notificările depuse de mai multe persoane, care se consideră îndreptăţite la restituirea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, trebuie soluţionate unitar, printr-un singur act de dispoziţie – decizie/dispoziţie emisă în cadrul procedurii administrative sau hotărâre judecătorească.
Incidentul procedural neadus la cunoştinţa instanţei de fond din culpa intimaţilor pârâţi, investiţi cu soluţionarea notificării depuse de Ş.A. şi Ş.V. pentru aceleaşi imobil, neputând fi rezolvat în etapa procesuală a recursului, ci numai în primă instanţă, prin formularea de către aceste persoane a unei cereri de intervenţie în interes propriu [art. 50 alin. (1)-(2) C. proc. civ.] sau prin promovarea de către reclamanţi a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze Decizia recurată şi sentinţa Tribunalului Arad şi să trimită cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.F. şi S.Z.C. împotriva deciziei civile nr. 2340 din 15 octombrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa civilă nr. 269 din 28 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Arad şi trimite cauza spre rejudecare, la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9121/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8990/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
