ICCJ. Decizia nr. 950/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 950.
Dosar nr. 10299/1/2005
Nr. vechi 2479/2005
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 2105/2004 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanţii O.M.A. şi O.C. au solicitat anularea dispoziţiei nr. 547/2004 emisă de Primarul oraşului Breaza cu privire la imobilul situat în Breaza, preluat abuziv de stat din patrimoniul autoarei lor, defuncta O.T.
Reclamanţii au arătat că prin dispoziţia atacată le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu a fost dovedită calitatea de moştenitori şi dreptul de proprietate al autoarei, deşi au precizat în cuprinsul notificării că actele doveditoare au fost comunicate intimatei cu cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarul nr. 7874/2001 al Tribunalului Prahova.
La data de 28 iunie 2004, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză a intervenienţilor forţaţi P.M. şi P.C., solicitând ca în urma comparării titlurilor invocate de părţi, aceştia să fie obligaţi alături de Primăria Breaza de a le lăsa în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 773 din 14 iulie 2004, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intervenienţilor, reţinând că în temeiul Legii nr. 10/2001 numai unitatea deţinătoare a imobilului are calitate procesuală pasivă.
Contestaţia formulată în contradictoriu cu Primăria oraşului Breaza, a fost respinsă ca neîntemeiată, motivat de faptul că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, acesta formând obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate.
S-a mai reţinut că reclamanţii, care au făcut dovada calităţii de moştenitori şi a dreptului de proprietate al autoarei lor, nu au formulat însă o cerere de acordare a despăgubirilor.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 3045 din 20 decembrie 2004, admiţând apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte contestaţia, constatând dreptul reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Instanţa de apel a reţinut că, din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă solicitarea subsidiară a reclamanţilor pentru acordarea despăgubirilor băneşti, în ipoteza în care nu se dispune restituirea în natură a imobilului.
Prin aceeaşi decizie, a fost admis şi apelul intervenienţilor forţaţi P.M. şi P.C., cu consecinţa obligării reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intervenienţi în primă instanţă şi în apel.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Primăria oraşului Breaza, criticând-o în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut de către contestatori cu ocazia judecării fondului pricinii, întrucât cu ocazia judecării fondului, apărătorul reclamanţilor a solicitat restituirea imobilului în natură şi anularea dispoziţiei nr. 547/2004, nu şi acordarea de despăgubiri.
- Instanţa a admis să se pronunţe cu privire la anularea dispoziţiei Primarului oraşului Breaza. „Or, dacă se menţin restul dispoziţiilor din sentinţa civilă a tribunalului, se presupune că dispoziţia nu este anulată, dar prin Decizia Curţii de Apel Ploieşti li se constată dreptul reclamanţilor la acordarea măsurilor reparatorii".
Recursul nu este fondat.
Conform cuprinsului cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24 martie 2004, reclamanţii au solicitat: „obligarea statului reprezentat de Primăria oraşului Breaza de a se restitui în natură imobilele la care ne referim în această cerere şi cu totul în subsidiar despăgubiri băneşti (...)".
Capetele de cerere astfel formulate nu au fost modificate în procedura instituită de art. 132 C. proc. civ.
Instanţa a fost şi a rămas învestită să se pronunţe asupra capetelor de cerere (principal şi subsidiar) indicate în cererea de chemare în judecată [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], fiind irelevant faptul că prin concluziile puse cu ocazia dezbaterii fondului pricinii, apărătorul reclamanţilor nu a mai susţinut oral cererea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care titularii contestatori, până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă sau în apel, nu au declarat că înţeleg să renunţe conform prevederilor art. 246 sau art. 247 C. proc. civ. la judecata sau la dreptul pretins prin capătul de cerere subsidiar.
O asemenea renunţare nu putea fi făcută decât în mod explicit, personal de către reclamanţi sau de către reprezentantul lor, însă în acest ultim caz, numai în temeiul unei procuri speciale [art. 69 alin. (1) C. proc. civ.].
Cum reclamanţii au investit instanţa şi cu soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fără a o dezinvesti în condiţiile impuse de art. 246 sau art. 247 C. proc. civ., iar unul din motivele de apel a vizat solicitarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, curtea de apel, admiţând apelul în limita acestui motiv, nu s-a pronunţat plus petita, în cauză nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
2. în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la anularea dispoziţiei de respingere a notificării.
După cum am arătat în considerentele precedente, reclamanţii nu au solicitat în cuprinsul contestaţiei, în mod expres, anularea dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă s-ar putea aprecia că, admiţând contestaţia şi stabilind dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamanţilor, instanţa de apel trebuia să dispună şi anularea (parţială) a dispoziţiei contestate, este de remarcat că omisiunea nu putea fi invocată decât de titularii cererii de chemare în judecată, respectiv de către reclamanţi, fiind sigurele părţi în litigiu care aveau interes legitim în acest sens.
Este de remarcat, de asemenea, că pentru ipoteza omisiunii pronunţării asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, legiuitorul a reglementat prin art. 281/C C. proc. civ. o procedură specială.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cererii, nu mai poate fi invocată şi îndreptată pe calea recursului, după modificarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ. care, în actuala formulare vizează numai situaţiile de plus petita sau ultra petita, nu şi pe cele de minus petita, pentru care partea interesată poate să facă cerere de completare a hotărârii sau să urmeze calea extraordinară de atac a revizuirii.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primăria oraşului Breaza împotriva deciziei nr. 3045 din 20 decembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 948/2005. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 950/2005. Civil → |
|---|
