ICCJ. Decizia nr. 9619/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9619
Dosar nr. 8478/200.
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 22 octombrie 1998 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca reclamanta H.I. a chemat în judecată Statul Român prin Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca pentru a se constata nulitatea absolută a trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Cluj-Napoca, ca efect al Decretului nr. 223/1974. S-a mai cerut constatarea nulităţii deciziei nr. 64 din 11 martie 1984 de trecere a imobilului în proprietatea statului şi nulitatea încheierii notariale de intabulare a Statului Român ca proprietar. S-a solicitat restabilirea situaţiei anterioare intabulării imobilului în proprietatea sa.
În proces au intervenit prin cerere de intervenţie în interes propriu numiţii H.I. şi H.S., precizată ulterior ca acţiune reconvenţională solicitând constatarea că ei sunt proprietarii imobilului revendicat de reclamantă.
Faţă de aceste cereri reclamanta şi-a precizat acţiunea chemând în judecată, în calitate de pârâţi, şi pe aceşti intervenienţi alături de SC C. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 8208 din 29 septembrie 1999 Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competenţa de soluţionare a deciziei la Tribunalul Cluj care, prin sentinţa civilă nr. 458 din 15 septembrie 2000, a respins ca nefondată acţiunea principală precizată şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii H.I. şi H.S., constatând că aceştia sunt proprietarii imobilului în litigiu. A fost obligată reclamanta să le respecte dreptul de proprietate.
În motivarea acestei hotărâri instanţa a reţinut că reclamanta a rămas ilegal în străinătate la 7 august 1988 prin refuzul înapoierii în ţară, la expirarea vizei de şedere în Ungaria. Nu s-a primit justificarea reclamantei că a fost împiedicată să revină în ţară din cauza îmbolnăvirii faţă de atitudinea acesteia de a nu-şi prelungi viza de şedere şi continuarea domicilierii în străinătate şi în prezent.
S-a constatat că trecerea imobilului în proprietatea statului a fost legală operând în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974. Nu s-a reţinut nulitatea absolută a deciziei de predare pentru motivul necomunicării, constatându-se că reclamanta nu şi-a indicat o adresă la care să fie comunicată Decizia.
S-a mai constatat că pârâţii H. au deţinut din 1989 cu chirie apartamentul în litigiu şi ulterior, ca efect al Legii nr. 112/1995 l-au cumpărat cu contractul nr. 307793 din 5 noiembrie 1996.
Curtea de Apel Cluj prin Decizia civilă nr. 97din 20 aprilie 2001 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că preluarea a fost legală Decretul nr. 223/1974 păstrându-şi valabilitatea până în 31 decembrie 1989 când a fost abrogat. În ce priveşte necomunicarea deciziei de preluare s-a reţinut că această situaţie dă posibilitatea examinării ulterioare a legalităţii deciziei. Sub acest aspect s-a constatat că preluarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiei Decretului nr. 223/1974 în vigoare la acel moment.
Intabularea a fost şi ea legală pentru că a consfinţit un act translativ de proprietate întocmit înainte de abrogarea dispoziţiilor legale în baza cărora s-a făcut preluarea.
S-a mai reţinut că reclamanta s-a adresat autorităţilor pentru revendicarea imobilului în baza Decretului nr. 112/1995 dar că prin hotărârea nr. 96 din 13 mai 1998 a Comisiei judeţene Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru imobil, în sumă de 134.096.748 lei, iar hotărârea nu a fost atacată cu plângere.
S-a considerat că nu este lovit de nulitate contractul de vânzare a imobilului către chiriaşi deoarece, deşi nu se stabilise dacă cererea formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi, se stabilise de către comisie că imobilul nu se poate restitui fiind ocupat şi la momentul încheierii acestui contract nu se introdusese încă acţiune în revendicare în justiţie, această acţiune fiind înregistrată abia la 22 octombrie 1998. S-a reţinut deci încheierea contractului cu bună-credinţă de către părţi.
Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 1020 din 12 martie 2002 a admis recursul reclamantei şi casând Decizia nr. 97/2001 a Curţii de Apel Cluj şi sentinţa civilă nr. 458/2000 a Tribunalului Cluj a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că instanţele au apreciat în mod greşit că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, câtă vreme Decizia de preluare nu a fost comunicată pentru ca aceasta să-şi producă efectul translativ al dreptului de proprietate. S-a mai reţinut că acţiunii nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001 apărută după introducerea ei la instanţă şi că nu s-au stabilit toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei în vederea soluţionării cererii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare şi a cererii de revendicare.
Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Cluj prin sentinţa civilă nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a admis acţiunea reclamantei a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 30793 din 5 noiembrie 1993. S-a dispus rectificarea intabulării dreptului de proprietate a Statului Român şi a dreptului de administrare în favoarea fostului ICRAL Cluj-Napoca şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare.
Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 2.876.528 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
A fost respinsă cererea de intervenţiei în interes propriu a pârâţilor H.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu încălcarea Decretului nr. 223/1974 deci este ilegală Decizia de preluare nefiind niciodată comunicată.
Ca urmare, nici intabularea nu mai este valabilă ea urmând să se rectifice conform art. 36 din Legea nr. 7/1996.
Pe fondul logic al interpretării preluarea fiind făcută prin titlu nelegal s-a constatat că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995 cât priveşte înstrăinarea imobilului către chiriaşii ocupanţi. Alături de ilicitatea obiectului s-a constatat că s-a dovedit că pârâţii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului în raport de împrejurarea că reclamanta se afla în situaţia de a fi anunţat autorităţile că revendică imobilul în natură. Reaua-credinţă a cumpărătorului a mai fost dedusă şi din identitatea datei de 1 aprilie 1989 şi atât pentru preluarea imobilului în proprietatea statului cât şi pentru încheierea contractului de închiriere pe procesul-verbal de preluare existând o semnătură falsificată pentru fosta proprietară.
S-a mai reţinut că reclamantei nu-i este opozabil contractul de cumpărare al pârâţilor H. el nefiind intabulat în C.F.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 139/A din 15 septembrie 2003 a admis în parte apelurile formulate de reclamanta I.H., şi pârâţii. A fost schimbată sentinţa Tribunalului în sensul că a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi admisă în totalitate cererea de intervenţie a pârâţilor H.
A fost menţinută, dispoziţia referitoare la preluarea fără titluri de către stat a imobilului.
A fost înlăturată dispoziţia referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi la rectificarea intabulării cu stabilirea situaţiei anterioare.
S-a constatat că intervenienţii sunt proprietarii imobilului şi au fost obligaţi reclamanta şi Statul Român să le recunoască această calitate.
Soluţia instanţei de apel s-a bazat pe aprecierea că afirmaţia instanţei de fond în sensul că intervenienţii au fost de rea-credinţă este prea categorică, fiind înlăturată prezumţia că aceştia puteau constata că nu i s-a comunicat reclamantei Decizia de trecere în proprietatea statului. S-a apreciat că la data cumpărării imobilul era considerat ca fiind preluat cu titlu şi în raport de proprietarul trecut în C.F. se putea considera de către cumpărători că dobândesc bunul de la adevăratul proprietar.
S-a mai apreciat că deşi Decizia Curţii Supreme de Justiţie a stabilit că acţiunea fiind introdusă înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 nu se aplică această lege, sunt totuşi operante dispoziţiile art. 47 din această lege potrivit cărora legea nouă se aplică şi cauzelor aflate în curs de judecată. Ca urmare, s-a apreciat în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că intervenienţii au fost de bună-credinţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Reclamanta a criticat soluţia pentru motivele arătate de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ. iar pârâtul pentru greşita aplicare a Decretului nr. 223/1974 prin aceea că s-a considerat nevalabil titlul statului de preluare a imobilului de proprietate.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs în raport de probele administrate în cauză, se constată următoarele:
În mod temeinic s-a reţinut că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a respectat dispoziţiile menţionate în virtutea cărora s-a făcut această preluare. Decretul nr. 223/1974 a determinat, prin preluarea în mod abuziv, trecerea în proprietatea statului a imobilelor aflate în patrimoniul persoanelor fizice care părăseau ţara. Trecerea nu opera ope legis ci se realiza printr-un act constitutiv de drepturi şi anume emiterea unei decizii administrative de preluare. Decizia pentru a produce efecte trebuia să îndeplinească condiţiile legale, să rămână definitivă fie prin neatacare fie ca urmare a soluţionării contestaţiei împotriva acesteia.
Sub acest aspect instanţele judecând în fond după casare au pronunţat soluţii legale şi temeinice cât priveşte constatarea că preluarea imobilului a fost făcută cu titlu nevalabil.
Ca urmare motivul de recurs invocat de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca este nefondat şi se va respinge pentru considerentele arătate.
Instanţa de apel care a validat soluţia instanţei de fond cât priveşte aspectul preluării nelegale a imobilului, modificând sentinţa tribunalului sub aspectul respingerii cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente.
Motivarea pe care se sprijină această soluţie este contradictorie cât priveşte aprecierea că actul de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca cu pârâţii intervenienţi H. a respectat dispoziţiile legale în temeiul căruia a fost încheiat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 dispoziţiile legii, deci inclusiv posibilitatea de înstrăinare către chiriaşi, se aplică numai în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în dispreţul dispoziţiilor art. 1 din lege dar şi cu încălcarea condiţiile impuse la vânzare de art. 9 al aceleiaşi legi. Aceste dispoziţii se referă la posibilitatea de a fi înstrăinate numai apartamentele care nu se restituie în natură foştilor proprietari.
Or în cauză s-a reţinut, în mod corect de către instanţa de fond, conform probelor administrate, că reclamanta revendicase apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 înainte ca vânzarea să se încheie şi la data de 5 noiembrie 1996 cererea de revendicare nu era încă soluţionată.
Sub acest aspect data încheierii contractului se apreciază nu în raport de data introducerii prezentei acţiuni ci în raport de data cererii reclamantei de revendicare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ invocat şi de chiriaşi, în cererea lor de cumpărare.
Instanţa de apel în mod nefondat a considerat „prea categorică" afirmaţia că pârâţii ar fi fost de rea-credinţă la cumpărarea imobilului, motivând această apreciere pe deducţii cu caracter general şi ignorând probele administrate, probe analizate de instanţa de fond şi comentate pe larg în considerente pentru argumentarea reţinerii relei-credinţe.
Instanţa de apel, sub acest aspect, nu infirmă nici prin argumente logice, nici printr-o interpretare bazată pe probele deja administrate sau pe altele noi, situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond.
Instanţa de apel stabilind că în cauză se aplică art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 încalcă atât dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi face şi o greşită interpretare a Legii nr. 10/2001 la cazul dedus judecăţii.
Prin Decizia nr. 1020/2002 Curtea Supremă de Justiţie a statuat că în cauză nu se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cererea fiind introdusă la instanţă înainte de apariţia acestei legi.
Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare dar evident şi pentru instanţa de control judiciar în această nouă fază procesuală.
Osebit de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. care au fost neobservate de instanţa de apel se face şi o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Legiuitorul a dorit să permită aplicarea noii legi şi acţiunilor pornite înainte de apariţia acesteia dar nu în mod automat ci la manifestarea expresă în acest sens a persoanelor îndreptăţite cărora le-a dat un drept de alegere între a urma calea dreptului comun sau calea noii legi.
În acest sens a fost redactat fără echivoc art. 47 alin. (1): „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei".
În lipsa unei manifestări exprese a reclamantei, titulară a acţiunii de revendicare, că înţelege să beneficieze de dispoziţiile noii legi, cadrul procesual al acţiunii nu se poate schimba, impunerea unui alt temei juridic decât cel indicat în acţiune neputând avea loc decât prin încălcarea principiului disponibilităţii.
Or, conform art. 129 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiile procesului civil printre care, fără îndoială se află şi cel al disponibilităţii.
Aceleaşi art. 129 C. proc. civ. invocat prevede în mod expres în aliniatul ultim că judecătorul este obligat să hotărască numai in limine litis.
Soluţia dată de curtea de apel este contradictorie şi sub aspectul că deşi constată trecerea ilegală în patrimoniul statului a imobilului ce a aparţinut reclamantei, ceea ce conduce inevitabil la concluzia că titlul reclamantei redevine activ, reclamanta este totuşi obligată să respecte un alt titlu al pârâţilor asupra aceluiaşi imobil, fără ca să fie desfiinţat titlul reclamantei şi fără ca instanţa de apel să se preocupe de soluţionarea problemei eventual printr-o cumpărare de titluri.
Constatând aşadar pentru considerentele expuse că recursul reclamantei este fondat iar cel al pârâtului nefondat, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. se va modifica în parte Decizia curţii de apel în sensul că se vor respinge apelul pârâtului Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca şi apelul pârâţilor H.I. şi H.S. împotriva sentinţei civile nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj şi se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind rezolvarea dată apelului reclamantei.
În temeiul art. 214 C. proc. civ. vor fi obligaţi pârâţii la 663 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta H.I. împotriva deciziei civile nr. 139 A din 15 septembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că respinge apelurile declarate de pârâţii Consiliul Local Cluj-Napoca şi H.I. şi H.S. împotriva sentinţei civile nr. 773 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului Cluj.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la soluţia dată apelului reclamantei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
Obligă pe pârâţi la 663 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9667/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9418/2005. Civil → |
|---|
