ICCJ. Decizia nr. 9993/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9993
Dosar nr. 10184/3/2005
Şedinţa publică din 6 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin Decizia nr. 206 din 2 noiembrie 2004, A.V.A.S. Bucureşti a respins cererea notificată de C.V. sub nr. 261 din 11 octombrie 2001 şi prin care acesta solicita, în procedura Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru acţiunile deţinute de autorul său la fosta fabrică L. Bacău.
În motivarea deciziei s-a reţinut că măsura respingerii se justifică întrucât petentul nu a depus acte doveditoare privind calitatea de acţionar a autorului său a societăţii mai sus arătate la momentul naţionalizării.
Prin cererea formulată la 7 decembrie 2004, petentul C.V. a cerut anularea dispoziţiei şi acordarea de măsuri reparatorii susţinând că a dovedit că autorul său era asociat al fostei fabrici L. Bacău.
Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea, a anulat Decizia mai sus arătată şi a obligat pârâta A.V.A.S. Bucureşti să stabilească despăgubiri în favoarea reclamantului pentru acţiunile deţinute de autorul său la fabrica L. Bacău, în condiţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că potrivit tabelului întocmit în Adunarea generală ordinară a acţionarilor din data de 28 iunie 1946 rezultă că autorul reclamantului, Ş.N., deţine un număr de 17.784 acţiuni iar potrivit copiei extras din lista acţionarilor prezenţi în Adunarea Generală Extraordinară din 21 iunie 1947 acesta deţinea 15184 acţiuni, fiind şi reales în Consiliul de Administraţie al societăţii, în acelaşi sens fiind şi menţiunile publicate în Monitoarele Oficiale din 11 mai 1948 şi 14 iulie 1948, în care au fost publicate bilanţurile contabile ale societăţii.
Cum, în mod necontestat, societatea L. a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948 şi cum, reclamantul a dovedit că autorul său avea calitatea de acţionar la această societate tribunalul a apreciat că reclamantul, a cărui calitate de moştenitor a fost dovedită, este îndreptăţit să fie despăgubit în condiţiile art. 31 din Legea nr. 10/1948.
Prin Decizia civilă nr. 357/A din 8 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul declarat de pârâte ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că nu poate fi primită critica pârâtei în sensul că depunerea de către reclamant a unora din actele doveditoare ale pretenţiilor sale după data de 1 iulie 2003 era sancţionată cu decăderea din dreptul la despăgubire, termenul prevăzut de legiuitor pentru depunerea unor astfel de dovezi fiind unul de recomandare şi nu unul de decădere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta reiterează apărarea potrivit căreia în raport de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 care impuneau, în redactarea iniţială, depunerea de către persoanele îndreptăţite a actelor doveditoare ale dreptului pretins şi ale calităţii lor până la data de 1 iulie 2003, cererea reclamantului se impunea a fi respinsă, sub acest aspect fiind irelevant că dispoziţia legală menţionată este mai permisivă după modificările aduse acestui act normativ.
Totodată, recurenta susţine că faţă de noile reglementări în domeniu, respectiv faţă de noile modificări aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, potrivit art. 31 alin. (3) nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii persoanelor îndreptăţite ci doar obligaţia de a propune acordarea unor astfel de măsuri, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor fiind dat în competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor [art. 16 alin. (2), titlul VII din Legea nr. 247/2005], sens în care apreciază că se impune casarea hotărârilor date de instanţele de fond şi respingerea contestaţiei formulată de reclamant.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri judecătoreşti când instanţele de fond au aplicat sau interpretat greşit legea.
În speţă, este real că prin dispoziţia art. 22 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială a legii, legiuitorul a instituit pentru persoana îndreptăţită obligaţia de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi, în cazul moştenitorilor, pe cele care atestă această calitate ca anexe la notificare adică odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit până la data de 1 iulie 2003.
Nici prin dispoziţia legală menţionată şi nici printr-o altă dispoziţie a Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a înţeles însă să instituie vreo sancţiune pentru faptul depunerii unor astfel de înscrisuri doveditoare după data mai sus arătată, anume până la finalizarea procedurii administrative ori a celei judiciare în cadrul cărora se analizează şi soluţionează notificările formulate de persoanele îndreptăţite.
Dimpotrivă, din economia dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi în concordanţă cu dispoziţiile procedurale care reglementează administrarea probatoriilor, unitatea deţinătoare putea solicita completarea probatoriilor de către persoanele îndreptăţite şi după data mai sus arătată, astfel cum de altminteri a procedat şi recurenta, şi, mai mult, persoanele îndreptăţite puteau să îşi susţină personal în faţa unităţii deţinătoare cererea de restituire ori pentru măsuri reparatorii [art. 23 alin. (2)].
În acest context al analizei este însă se subliniat faptul că în speţa dedusă judecăţii, din cuprinsul corespondenţei purtată între reclamant şi recurentă ca, de altminteri, şi din cuprinsul adresei de înaintare de către recurentă către reclamant a dispoziţiei contestate rezultă că acesteia i-au fost comunicate de către reclamant înscrisurile doveditoare de care înţelegea să se folosească în justificarea pretenţiilor sale, acte care au fost folosite şi în faţa instanţei de judecată. Din cuprinsul aceloraşi înscrisuri nu rezultă însă de ce acestea au fost găsite a fi insuficiente sub aspect probator, adică de ce nu erau de natură să ateste dreptul autorului reclamantului la momentul naţionalizării, şi ce alte înscrisuri considera recurenta că ar fi fost necesar să fie ataşate notificării şi pe care reclamantul a refuzat să le prezinte.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a constata ca fiind pur formală critica formulată de pârâtă sub acest aspect precum şi faptul că aceasta nici nu este fundamentată în raport de probatoriile care au făcut obiectul analizei instanţelor de fond.
Cât priveşte cea de-a doua critică formulată de pârâtă, referitoare la modificarea competenţelor sale în procedura Legii nr. 10/2001 justificată prin modificările legislative aduse acestui act normativ în cursul judecăţii cauzei, în sensul doar de a propune nu şi de a acorda măsuri reparatorii persoanelor îndreptăţite în condiţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte urmează a constata că aceasta nu este de natură să atragă casarea hotărârilor date de instanţele de fond ci aşa cum afirmă însăşi recurenta, acesteia îi revine obligaţia de a face propuneri pentru acordarea reclamantului de măsuri reparatorii, titlul de despăgubire urmând să fie emis acestuia în condiţiile prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Aşa fiind, cum instanţele de fond au pronunţat hotărârile cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în vigoare la data judecăţii şi cum, prin modificările legislative aduse Legii nr. 10/2001, recurentei îi revin obligaţii în legătură cu notificările care îi sunt adresate de persoanele îndreptăţite, Înalta Curte, pentru motivele arătate şi în raport de limitele investirii, urmează a constata că recursul dedus judecăţii de către pârâte se dovedeşte a fi nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., prin care se instituie obligaţia suportării cheltuielilor de judecată de către partea care a căzut în pretenţii,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 357/A din 8 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă pe recurente să plătească suma de 1000 lei către intimatul C.V. reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10032/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 98/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
