ICCJ. Decizia nr. 10032/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10032
Dosar nr. 11296/3/2005
Şedinţa publică din 7 decembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 1701 din 25 aprilie 2005, S.F. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naţionale, desfiinţarea deciziei nr. A 2561/2005 emisă de intimat şi obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Sfântul Gheorghe, judeţul Covasna, compus din clădire şi teren în suprafaţă de 520 mp, precum şi obligarea intimatului le daune cominatorii în sumă de 50.000.000 lei pe zi de întârziere.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea mamei sale S.I., el fiind singurul moştenitor. Se susţine că în mod greşit i-a fost respinsă notificarea cu motivarea că autoarea sa ar fi beneficiara Acordului dintre România şi Marea Britanie semnat la data de 10 noiembrie 1960, întrucât aceasta nu a fost cetăţean britanic, iar el a dobândit această calitate în anul 1964 şi prin urmare nu îi puteau fi aplicabile dispoziţiile acordului.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precum şi o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Afacerilor Externe, solicitând ca în situaţia în care vor cădea în pretenţii hotărârea să îi fie opozabilă.
In şedinţa de judecată din data de 23 iunie 2005 instanţa a calificat cerere de chemare în garanţie ca fiind o cerere de intervenţie forţată şi faţă de această calificare, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a constatat inadmisibilitatea cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 1204 din 20 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte contestaţia, s-a desfiinţat Decizia nr. 2561 din 22 martie 2005 emisă de intimat şi a fost obligat acesta să emită o nouă decizie pentru acordarea despăgubirilor în echivalent în situaţia în care despăgubirea în natură nu este posibilă. S-a respins ca neîntemeiată cererea privind daunele cominatorii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că deşi s-a respins notificarea cu motivarea că petentul nu este persoană îndreptăţită la restituire întrucât a primit despăgubiri potrivit acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, nu s-a făcut nici o dovadă a primirii despăgubirilor de către petent ori de către autoarea acestuia, că respectivul acord în virtutea căruia s-ar fi plătit despăgubirile nu respectă cerinţa de previzibilitate a oricărei legi, nefiind publicat în Monitorul Oficial.
Capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii a fost respins cu motivarea că o astfel de cerere se justifică doar în faza executării pe cale silită a obligaţiei.
Intimatul a declarat apel împotriva sentinţei pronunţată în cauză susţinând printr-un prim motiv, că s-a făcut o calificare greşită a cererii de chemare în garanţie, în raport de motivarea în fapt şi în drept a cererii. Apelantul a mai susţinut că soluţia instanţei de fond contravine prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi Normelor metodologice de aplicare a legii cuprinse în HG nr. 498/2003, potrivit cărora nu este necesară existenţa unei liste nominale a persoanelor ce au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaţionale, fiind suficientă existenţa acordului internaţional pentru imobilele naţionalizate.
În faza procesuală a apelului, Ministerul Afacerilor Externe a pus la dispoziţia instanţei spre consultare, acordul încheiat între Statul Român şi Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.
Prin Decizia civilă nr. 332/A din 30 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul şi s-a schimbat sentinţa în sensul că s-a respins ca neîntemeiată contestaţia. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei s-a reţinut că nu poate fi primită cea dintâi critică cuprinsă în motivele de apel întrucât intimata, ca titulară a cererii de chemare în garanţie, nu a arătat prestaţia la care solicită să fie obligată partea chemată în garanţie, îi lipseşte deci obiectul, iar pe de altă parte că dată fiind natura litigiului, în mod corect s-a apreciat această cerere ca inadmisibilă.
În privinţa cererii principale, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 5.1 alin. (l) din HG nr. 498/2003, că indiferent dacă intimatul a primit ori nu în mod efectiv despăgubirile este suficient a se demonstra că prin datele sale particulare, acesta se înscrie în termenii acordului sau că îi este şi lui aplicabil, ceea ce în cauză s-a demonstrat.
Contestatorul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii prin necomunicarea către părţi a tuturor înscrisurilor de la dosar, prin faptul că s-a prevalat de un înscris ineficient juridic (acordul din 1960) şi prin incorecta aplicare a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 5.1. din HG nr. 498/2003, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres condiţia primirii despăgubirilor pentru a fi incident respectivul text de lege.
Intimatul în cauză a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat în cauză.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate şi prevederile legale aplicabile, înalta Curte constată că recursul este fondat în sensul considerentelor ce succed.
Prin art. 5 din Legea nr. l0/2001 se instituie una din excepţiile de la regula vocaţiei generale la restituire, pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a acestei legi, în sensul că nu sunt îndreptăţite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. l care face parte integrată din lege.
Acest text de lege devine incident numai în situaţia în care persoana ce se consideră îndreptăţită a primit despăgubirile cuvenite conform respectivelor acorduri.
Nu pot fi luate în considerare prevederile 5.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. l0/2001 aprobate prin Hotărârea nr. 498/2003, deoarece acestea adaugă la lege, contrar principiului ierarhiei actelor normative.
În speţă, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. l0/2001, dând eficienţă prevederilor cuprinse într-un act normativ inferior ca putere legislativă.
În conformitate cu principiul rolului activ instituit prin dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., instanţa este datoare să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor în proces, putând să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Aceste dispoziţii legale nu au fost respectate în cauză.
Faţă de particularitatea speţei, instanţa era datoare să lămurească împrejurarea dacă reclamantul a primit sau nu despăgubirile în baza acordului internaţional din 10 noiembrie 1960, încheiat între Statul Român şi Guvernul Marii Britanii, lămurirea acestui aspect fiind definitorie pentru calitatea reclamantului de a fi sau a nu fi persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul prevederilor Legii nr. l 0/2001.
Fiind vorba de aspecte legate de fondul pricinii, acestea nu pot fi lămurite în recurs faţă de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se admite recursul, a se casa Decizia recurată şi a se trimite cauza spre rejudecare la curtea de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (l) şi art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul S.F. împotriva deciziei nr. 332/A din 30 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9997/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9993/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
