Contestație împotriva decizie/dispoziției primarului prin care se respinge cererea de restituire în natură a unui imobil
| Comentarii |
|
Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa procedurii administrative, ar avea ca efect îngrădirea accesului liber la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 842 din 26 Ianuarie 2006
Prin sentința civilă nr. 280 din 3 martie 2004, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis contestația formulată de reclamantele M.E. și M.L., a anulat dispoziția nr. 2187 din 29 octombrie 2003, emisă de Primarul municipiului Timișoara, a constatat că reclamantele își legitimează calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001 și a obligat Primarul municipiului Timișoara să soluționeze notificarea nr. 186/2001, în condițiile art. 18 lit.d din Legea nr. 10/2001, cu referire la H.G. nr. 498/2003.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 2187 din 29 octombrie 2003, s-a respins notificarea formulată de contestatoare pentru un imobil situat în Timișoara, cu motivarea că solicitantele nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite și a dreptului de proprietate.
Din extrasul de carte funciară 14.277 Timișoara, nr. top 16899/XVII, rezultă însă că imobilul pentru care s-a formulat cererea de restituire a aparținut contestatoarelor, de la care a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950. Așadar, contestatoarele și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Reține instanța de fond, că termenul pentru depunerea actelor este de recomandare, iar în cadrul contestației formulate în baza art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, pot fi folosite acte ca mijloace de probă.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1142 din 26 mai 2004, a respins apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara împotriva acestei hotărâri, reținând că în mod corect prin sentința apelată s-a constatat că reclamantele au calitate de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, și că termenul prevăzut de art. 22 din lege este de recomandare.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Primarul municipiului Timișoara, Primăria municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara care, în declarația de recurs semnată de primar, invocând art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., susțin că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare are natura unui termen de decădere și, după expirarea lui, nu mai pot fi primite acte.
Acest termen a fost prelungit de mai multe ori, și nu ar fi existat vreo rațiune pentru prelungirea procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii, dacă actele doveditoare puteau fi depuse direct în fața instanței, iar posibilitatea contestării dispozițiilor implică dreptul instanțelor judecătorești de a verifica modul în care au fost respectate prevederile Legii nr. 10/2001, în procedura administrativă. De altfel, O.U.G. nr. 10/2003 prevede în mod expres că actele depuse sau invocate după expirarea termenului prevăzut de lege nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei.
Recursul nu este întemeiat.
Susținerea recurenților că instanțele de fond și apel, care au stabilit dreptul reclamantelor prin luarea în considerare și a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, au aplicat greșit dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și pe cele ale O.U.G. nr. 10/2003, nu este întemeiată.
în mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanțe de urgență, ultima fiind O.U.G. nr. 10/2003, iar articolul 23 din lege, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Potrivit textului menționat, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligației pentru instanță de a soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin același articol din Constituție și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părților implicate în proces, iar accesul la justiție nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanța, ci și prin dreptul recunoscut părților de a propune dovezile care să le susțină pretențiile, precum și prin dreptul instanței de a cenzura pertinența, concludența și utilitatea lor, de a încuviința administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situației de fapt și de a-și întemeia soluția pe probele administrate.
Prin urmare, în prezenta cauză, corect, prin hotărârea atacată a fost păstrată sentința apelată, pronunțată de instanța de fond cu luarea în considerare a mențiunilor din cartea funciară nr. 14277 partea I, partea a II-a și partea a III-a, depusă la dosar în completarea extrasului din aceeași carte funciară, anexat la notificare.
Recurenții au invocat și motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 10 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâți a fost respins.
| ← Cerere de recuzare. Încheiere de îndreptarea erorii materiale.... | Măsuri reparatorii constând în titluri de valoare nominală... → |
|---|
