ICCJ. Decizia nr. 1097/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1097
Dosar nr. 8228/1/2006
Şedinţa publică din 7 februarie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Cu notificarea nr. 158 din 9 iulie 2001, petiţionarul R.A.T. a cerut acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Sinaia constând în diferenţa dintre valoarea imobilului stabilită prin Hotărârea nr. 186 din 11 august 1998 a Comisiei Judeţene Prahova pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi valoarea efectiv încasată conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.
Prin dispoziţia nr. 731 din 29 noiembrie 2004 primarul oraşului Sinaia a admis cererea şi a aprobat plata sumei de 69.024.995 lei, reactualizată la data de 31 august 1999, măsură apreciată a fi o ofertă de plată, sens în care a invitat petiţionarul la negocieri la data de 2 decembrie 2004.
În motivarea dispoziţiei s-a reţinut că petentului i-a fost recunoscută prin hotărârea nr. 186/1998 a Comisiei Prahova de aplicare a Legii nr. 112/1995 calitatea de persoană îndreptăţită să primească măsuri reparatorii în procedura de reparaţie prevăzută de acest act normativ, sens în care s-au calculat despăgubirile băneşti cuvenite, actualizate la momentul plăţii, în sumă de 432.268.360 lei. Cum, petentului i-a fost plătită doar suma de 363.243.360 lei, conform art. 13 alin. (2) din lege, primarul a apreciat că este justificată cererea notificată de pârât sens în care a aprobat plata şi a diferenţei de 69.024.995 lei.
Prin notificarea 627 din 25 septembrie 2001 adresată prefectului judeţului Prahova petiţionarul a cerut plata de despăgubiri băneşti reprezentând diferenţa între valoarea despăgubiri stabilite prin hotărârea nr. 186 din 11 august 1998 a Comisiei judeţene Prahova de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi valoarea de piaţă a imobilului.
Este de observat că prin notificarea arătată (fila 37 dosar) petiţionarul a solicitat ca imobilul să îi fie restituit în natură în măsura în care nu este posibilă plata de despăgubiri solicitate, cu menţiunea că se obligă să restituie suma de bani încasată.
Prin dispoziţia nr. 748 din 3 decembrie 2004, primarul oraşului Sinaia, căruia cererea i-a fost transmisă spre soluţionare, a respins notificarea.
În motivarea dispoziţiei s-a reţinut că propunerea de acordare de măsuri reparatorii petentului întocmită pe baza raportului de evaluare întocmit de SC G. SRL Câmpina nu a fost avizată de D.G.F.P. Prahova pe motiv că valoarea stabilită a fi valoarea de piaţă a bunului nu este reală şi că oricum reclamantul nu este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost preluat de stat cu titlu şi nu în mod abuziv, cerinţă impusă de actul normativ mai sus arătat.
Prin contestaţia înregistrată la 3 ianuarie 2005 în dosar nr. 52/C/F/2005 al Tribunalului Prahova, reclamantul R.A.T. a cerut anularea dispoziţiilor nr. 731 din 29 noiembrie 2004 şi nr. 748 din 3 decembrie 2004 emise de primarul oraşului Sinaia şi obligarea acestuia să îi restituie în natură apartamentul situat la etajul I din imobilul aflat pe strada P. nr. 15 pentru care este încheiat contract de încheiere şi să-i acorde despăgubiri pentru partea din imobil înstrăinată în procedura Legii nr. 112/1995, susţinând că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 111/1951, caz în care este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.
O cerere similară a fost înregistrată de reclamant la aceiaşi dată în dosarul nr. 111/C/F/2005 al Tribunalului Prahova.
Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2005 Tribunalul Prahova a dispus conexarea dosarului nr. 111/2005 la dosarul nr.52/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 861 din 4 octombrie 2005, Tribunalul Prahova secţia civilă a admis în parte contestaţiile, a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor nr. 731 şi 748/2005 şi a constatat că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri în sumă de 183.500 lei (RON) conform concluziilor expertizei întocmită de L.A. precum şi despăgubiri în sumă de 41.650 RON.
Prin aceiaşi sentinţă a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului formulată de reclamant precum şi cererea formulată împotriva pârâţilor H.D. şi N.C.V., constatându-se că aceştia nu au calitate procesuală pasivă.
Totodată, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova.
În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut că atâta timp cât nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, reclamantul, persoană care a primit despăgubiri în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, este îndreptăţit să primească, conform art. 19 alin. (2) şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 măsuri reparatorii cu condiţia returnării sumelor de bani deja primite.
A reţinut tribunalul şi faptul că atâta timp cât în compunerea Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor prevăzută de Legea nr. 10/2001 intră un reprezentant al Ministerul Finanţelor această instituţie are calitatea procesuală pasivă precum şi faptul că atâta timp cât reclamantul nu se află în raporturi juridice cu persoanele fizice care au cumpărat părţi din imobil acestea nu au calitate procesuală pasivă în proces.
Prin Decizia civilă nr. 40 din 20 martie 2006 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul R.A.T. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Prahova şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a constatat dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri constând în diferenţa între valoarea despăgubirilor încasate în baza Legii nr. 112/1995, actualizate cu indicele de inflaţie, şi valoarea corespunzătoare a imobilului situat în Sinaia.
Prin aceiaşi decizie a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că prin notificările formulate în procedura Legii nr. 10/2001 reclamantul a solicitat doar acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat şi nu restituirea în natură a apartamentelor care nu au fost vândute chiriaşilor.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că atâta timp cât cererea de restituire în natură nu a parcurs procedura prealabilă administrativă, aceasta „nu poate fi adresată direct instanţei" caz în care nu poate fi primită.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 247/2005, reclamantul este îndreptăţit să primească diferenţa dintre valoarea încasată cu titlul de despăgubire în procedura Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoare corespunzătoare imobilului, însă cuantumul despăgubirii se face de un evaluator în cadrul procedurii administrative, iar nu de instanţa de judecată, sens în care se impune schimbarea sentinţei.
Pentru aceleaşi considerente, în sensul că instanţa de judecată este abilitată doar să stabilească dreptul la despăgubire al reclamantului, instanţa de apel a reţinut că pârâtul Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă, în cauza dedusă judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul arată că prin notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001 a solicitat iniţial acordarea unei despăgubiri întrucât nu cunoştea care este situaţia juridică a imobilului numai că, ulterior a revenit cu o nouă notificarea prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nevândute de pârâtă.
Susţine recurentul că instanţele de fond au pronunţat hotărârile cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora imobilele se restituie de regulă în natură şi numai dacă restituirea nu mai este posibilă persoana îndreptăţită poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, recurentul arată că instanţele au încălcat şi dispoziţiile art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ potrivit căruia nu putea opta, dată fiind situaţia imobilului, decât pentru restituirea în natură a părţii din imobil care nu a fost înstrăinată în procedura Legii nr. 112/1995, această opţiune fiind obligatorie şi nu facultativă.
Analizând recursul Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când a fost date cu aplicarea greşită a legii. Când însă, prin aplicarea greşită a legii, instanţele au reţinut a fi incidente o excepţie procesuală care Ie-a împiedicat să intre în cercetarea fondului procesului, motivul de recurs arătat duce la casarea hotărârilor recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (19 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat care cad în sfera de aplicare a acestui act normativ, ca regulă, se restituie în natură.
Cu alte cuvinte, printre principiile care guvernează procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se numără principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent putându-se dispune numai pe cale de excepţie, adică numai în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din lege, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita „numai restituirea în natură" cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită actualizată cu indicele inflaţiei dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrări în vigoare a acestei legi.
În acest context al analizei este de menţionat că prin alin. (2) al art. 20, se reglementează dreptul persoanei îndreptăţite de a primi măsuri reparatorii prin echivalent numai în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 respectiv, după caz, dreptul de a primi diferenţa dintre valoarea încasată actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Referitor la consacrarea prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a principiului prevalentei restituirii în natură a imobilelor este de menţionat că prin dispoziţia art. 16 alin. (4) din Legea nr. 246/2005, legiuitorul a instituit în sarcina Comisiei Centrale de acordare a despăgubirilor obligaţia de a reanaliza legalitatea soluţiilor de respingere a cererilor de restituire în natură, tocmai în scopul de a se reverifica ca acest principiu să nu fi fost încălcat.
Or, în speţă, imobilul în litigiu, preluat de stat în mod abuziv în sensul art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost înstrăinat în procedura Legii nr. 112/1995, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, doar parţial chiriaşilor, aspect confirmat şi prin aceea că prin hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 reclamantului i-au fost acordate şi parţial plătite, despăgubiri băneşti.
Aşa fiind, indiferent de conţinutul pretenţiilor formulate prin notificarea formulată în procedura Legii nr. 10/2001, reclamantul era îndreptăţit să solicite pentru partea de imobil nevândută doar restituirea în natură, iar pentru cea vândută, despăgubiri ori diferenţa de despăgubire, după distincţiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din lege.
Constatarea instanţei de apel în sensul că nu poate proceda la analiza capătului de cerere privind restituirea în natură sub motiv că a fost formulată pentru prima oară în faţa instanţei de judecată este greşită.
Mai întâi că, faţă de specificul procedurii reglementată prin Legea nr. 10/2001 prin notificare persoana îndreptăţită investeşte entitatea deţinătoare cu o cerere pentru acordarea de măsuri reparatorii, iar felul acestora (restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent) se stabileşte în funcţie de situaţia juridică a imobilului.
Mai apoi, este de observat că prin notificarea nr. 627/2001 reclamantul a solicitat în mod expres restituirea în natură a întregului imobil (fila 37 dosar).
Aşa fiind, cum instanţa de apel, pentru considerentele arătate nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, Înalta Curte va admite recursul şi, în limitele investirii, va casa parţial Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatorul R.A.T. împotriva deciziei nr. 40 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează, în parte Decizia şi trimite cauza la aceiaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de contestator.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 1173/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9923/2006. Civil → |
|---|
