ICCJ. Decizia nr. 110/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 110.
Dosar nr. 10133/200.
Şedinţa publică din 1 februarie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
T.H. şi T.A. au chemat în judecată Primăria municipiului Sighişoara solicitând anularea dispoziţiei nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de pârâta prin primar prin care li s-a respins notificarea nr. 134 din 12 februarie 2002 pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent vizând imobilul situat în Sighişoara, înscris în C.F. Sighişoara cu nr. top 80, constând în teren în suprafaţă de 277 mp şi o construcţie cu două camere, dependinţe şi anexe gospodăreşti.
În motivarea acţiunii, reclamanţi au susţinut că au dobândit imobilul în dispută în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 963 din 20 aprilie 1978 şi înscris în C.F. Sighişoara sub nr. 33 şi 34, iar ulterior, acesta a fost preluat abuziv de stat în temeiul art. 2 din Decretul nr. 223/1974 urmarea faptului că au făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi în condiţiile textului menţionat au fost obligaţi să-l înstrăineze către stat.
Au mai învederat reclamanţii că independent de împrejurarea că la data respectivă, au încasat de la stat suma de 34.280 lei, erau îndrituiţi cel puţin la măsuri reparatorii, imobilul fiind preluat de stat abuziv şi ulterior înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3, art. 11, art. 14 alin. (2), art. 24 alin. (2), art. 27 alin. (3) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de pârâtă şi semnată de primar şi a stabilit despăgubiri în favoarea reclamanţilor pentru imobilul situat în Sighişoara, înscris în C.F. Sighişoara nr. top 80, în sumă de 1.070.778.000 lei constând în diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi despăgubirea primită de reclamanţi în anul 1989.
A respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a imobilului în litigiu.
Instanţa a reţinut că pârâta a emis dispoziţia atacată cu nerespectarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 10/2001 întrucât notificarea nu a fost transmisă Prefecturii judeţului Mureş şi nici nu a cuprins valoarea estimativă a imobilului, pentru stabilirea despăgubirilor.
Totodată a decis că în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt considerate imobile „preluate abuziv" acele imobile care se încadrează în una din categoriile enumerate în art. 2; că în situaţia preluării imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974, legea nu stabileşte vreun tratament juridic diferit în funcţie de împrejurarea dacă s-au acordat sau nu despăgubiri; şi că din această perspectivă reglementările de la pct. 1.4 lit. B2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, trebuiesc interpretate în sensul că nu pot modifica, fiind de rang inferior, însăşi legea.
Astfel fiind nu se poate reţine că la data preluării imobilului de către stat, reclamanta ar fi primit o despăgubire rezonabilă întrucât nu a fost corelată cu valoarea de circulaţie a bunului, aspect ce rezultă şi din expertiza tehnică efectuată în cauză şi care relevă că valoarea despăgubirilor primite de reclamantă a fost mult mai mică decât valoarea de circulaţie, diferenţa fiind de 1.070.778.000 lei.
Cum imobilul în dispută a fost înstrăinat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 11/1997 unor terţe persoane, iar acest contract nu a fost atacat în justiţie, în speţă erau aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar cuantumul despăgubirilor era cel stabilit prin expertiză de 1.070.778.000 lei.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, prin Decizia nr. 151/A din 24 martie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria Sighişoara împotriva sentinţei civile nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Mureş.
În contra menţionatei decizii la 11 iulie 2005, a declarat recurs Primăria municipiului Sighişoara, prin primar, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel s-a susţinut că instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept considerentele pentru care i-a respins apelul.
S-a învederat că notificarea a fost respinsă în baza prevederilor pct. 1.4 B cu referire la Decretul nr. 223/1974 din HG nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, considerându-se că la data plecării din ţară, foştii proprietari au înstrăinat imobilul statului pentru suma de 34.280 lei primită cu titlu de despăgubiri, şi din această perspectivă, legiuitorul apreciind că preluarea nu s-a făcut abuziv, întrucât echivala cu o înstrăinare reclamanţii fiind îndestulaţi rezonabil din preţul primit, caz în care soluţionarea administrativă a notificării nu putea fi decât respingerea acesteia.
S-a mai susţinut că prevederile din normele metodologice erau imperative şi prin urmare trebuiau aplicate întocmai, instanţa neputând dispune altfel.
Ca atare, instanţa de apel nu putea decide că reclamanta ar fi fost îndreptăţită la despăgubiri, făcând în cauză aplicarea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 fără ca prin aceasta să nu înfrângă prevederile art. 1 pct. 1.4 B şi pct. 2 din HG nr. 498/2003, cât timp din dosar a rezultat că imobilul în dispută a fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, ceea ce reprezenta o îndestulare rezonabilă a reclamanţilor, şi prin urmare conducea la concluzia că imobilul nu a fost preluat abuziv, cu consecinţa firească a respingerii notificării.
Recurenta a mai criticat Decizia atacată şi în ceea ce priveşte modalitatea de acordare a despăgubirilor în baza expertizei tehnice efectuate în cauză. Astfel s-a susţinut că instanţa nu a precizat care este autoritatea ce acordă aceste despăgubiri întrucât ele nu puteau fi date de către recurentă.
În acest sens, s-au invocat dispoziţiile art. 36-40 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora despăgubirile se acordă de către Ministerul Finanţelor în urma analizei făcute de comisiile din cadrul prefecturilor şi prin urmare, pentru cazul în speţă competenţa revenea Prefecturii Sighişoara ce urma să comunice Ministerului Finanţelor rezultatul evaluării şi nicidecum Primăriei Sighişoara.
Din această perspectivă şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată de 10.234.000 lei era greşită.
Recursul este fondat pentru motivele ce succed.
Din dosar a rezultat că imobilul situat în Sighişoara, înscris în C.F. Sighişoara, cu nr. top 80, compus din teren în suprafaţă de 277 mp şi o construcţie cu două camere, dependinţe şi anexe gospodăreşti a constituit proprietatea soţilor T.H. şi T.A. (f.14 dosar nr.1298/2004) şi a fost preluat de stat în baza art. 2 din Decretul nr. 223/1974, prin Decizia nr. 170 din 8 mai 1989 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular judeţean Mureş cu plata unei despăgubiri de 34.280 lei.
Ulterior, în baza Legii nr. 112/1995 statul, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 637/1997 a înstrăinat imobilul în discuţie soţilor F.P. şi F.C.
Prin notificarea nr. 134 din 12 februarie 2002 reclamanţii au cerut restituirea în natură a imobilului, iar în cazul în care acest lucru nu era posibil, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent (f.7 dos nr. 1298/2004).
Primăria municipiului Sighişoara, prin primar, a emis dispoziţia nr. 87 din 27 ianuarie 2004 şi a respins notificarea invocând în principal precizările din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 de la art. I pct. 1.4 lit. B) cu referire la Decretul nr. 223/1974, potrivit cărora întrucât notificatorii au încasat despăgubiri îndestulătoare, preluarea imobilului de către stat nu avea un caracter abuziv şi prin urmare nu puteau beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (f.5 dos nr.1248/2004)
Instanţa de fond, constatând că Legea nr. 10/2001, instituie principiul restituirii în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi că imobilul în dispută se încadra în prevederile menţionatei legi, fiind preluat fără titlu valabil şi că textul art. 1 pct. 1.4 lit. B) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 probate prin HG nr. 498/2003 adaugă la lege, a admis contestaţia, soluţie menţinută şi de instanţa de apel.
Acest punct de vedere este corect, susţinerile contrare ale recurentei formulate prin motivele de recurs neputând fi primite.
Astfel, potrivit Constituţiei României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispoziţiile constituţionale, care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative şi o limită determinată a conţinutului reglementărilor, preluate de legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale dispoziţiilor unei legi printr-un act normativ de rang inferior.
În condiţiile în care, textul art. 2 din Legea nr. 10/2001, definind noţiunea de imobil preluat abuziv, nu face nici o distincţie cu privire la diferitele categorii de legi ce au putut constitui temeiul preluării cu titlu, sau fără titlu, al unui imobil, reglementarea de la pct. 1.4, lit. B) pct. 2 din Normele metodologice, aprobate prin HG nr. 498/2003, ce stabileşte caracterul neabuziv al preluării în baza Decretului nr. 223/1974, atunci când s-au achitat despăgubiri apreciate ca îndestulătoare, este în mod evident în contradicţie cu dispoziţiile actului normativ de rang superior pe care trebuie să o aplice şi prin urmare nelegale.
Astfel fiind, atât tribunalul cât şi curtea de apel au făcut o corectă aplicare a legii atunci când au stabilit că şi imobilele preluate conform Decretului nr. 223/1974, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu plată sau fără plată, intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Din această perspectivă Decizia atacată este şi corect motivată în drept.
În ceea ce priveşte conţinutul procedurii administrative de restituire prin echivalent, care în speţă nu s-a desfăşurat, unitatea notificată conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 avea obligaţia să facă o ofertă corespunzătoare valorii imobilului solicitat.
Prin acţiune, reclamanţii au cerut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că imobilul în litigiu a fost înstrăinat din patrimoniul administraţiei publice locale şi pe cale de consecinţă acordarea măsurilor reparatorii prevăzute la art. 9 alin. (2) din lege, se face la alegerea persoanei îndreptăţite.
Or, textul legal invocat are în vedere acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite.
În speţă însă instanţele au acordat despăgubiri constând în diferenţa între valoarea de circulaţie a imobilului stabilită prin expertiză şi valoarea actualizată a despăgubirii primite de reclamanţi în anul 1989, respectiv suma de 1.070.778.000 lei.
Este adevărat că reclamanţii au invocat şi prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri băneşti, persoana îndreptăţită fiind acea care putea opta şi pentru celelalte forme de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului însă, într-o atare ipoteză aşa cum au învederat şi reclamanţii prin acţiune, sunt incidente dispoziţiile art. 36 din lege care reglementau procedura acordării despăgubirilor băneşti şi care au fost ignorate de instanţe.
Potrivit textului invocat, notificarea pentru acordarea de despăgubiri băneşti se adresa prefecturii sens în care primăria sesizată avea obligaţia să trimită oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, sau în cazul în care valoarea imobilului s-a stabilit prin expertiză să anexeze o copie a acesteia, şi să le transmită prefecturii în raza căreia îşi are sediul.
Din cele expuse, rezultă că acordarea măsurilor reparatorii este obligatorie, iar atunci când urmează a se da despăgubiri, cuantumul acestora se determină potrivit unei proceduri speciale, în cadrul căreia valoarea determinată prin expertiză reprezintă o estimare a cuantumului pretenţiilor pentru organele chemate să le acorde.
În acest context, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor, în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, că în speţă, urmează dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că Primăria municipiului Sighişoara, trebuie să emită o dispoziţie motivată, în acest sens, cu respectarea art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunţate în cauză, a anula dispoziţia nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de Primarul municipiului Sighişoara şi a constata că reclamanţii sunt îndrituiţi la măsuri reparatorii conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, sens în care pârâta va emite o dispoziţie motivată cu respectarea art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Sighişoara împotriva deciziei nr. 151/A din 24 martie 2005 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1193 din 11 noiembrie 2004 a Tribunalului Mureş şi, pe fond admite contestaţia, anulează dispoziţia nr. 87 din 27 ianuarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Sighişoara.
Constată că reclamanţii T.H. şi T.A. sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, prin echivalent, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată şi obligă Primăria Municipiului Sighişoara, prin primar să emită dispoziţie motivată, în acest sens, cu respectarea art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1170/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 100/2006. Civil → |
|---|
