ICCJ. Decizia nr. 1153/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1153
Dosar nr. 14505/99/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 13 septembrie 2006 reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2292 din 2 august 2006 emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului ce a fost situat în Iaşi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, întrucât actul de partaj voluntar încheiat cu sora sa M.C. în anul 1946, este nul absolut, acesta nereprezentând voinţa sa reală, fiind obligată să semneze un asemenea act, întrucât regimul comunist nu îi permitea să deţină două locuinţe, forţând-o să înstrăineze astfel imobilul în cauză.
La termenul din 25 octombrie 2006, Tribunalul Iaşi, a dispus conexarea în prezenta cauză a dosarului nr. 14506/2006, în care reclamanta V.M., a contestat aceiaşi dispoziţie motivată de aceleaşi considerente.
Tribunalul Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2688 din 29 noiembrie 2006, a respins acţiunea formulată de reclamantele O.E. şi V.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din actele de stare civilă aflate la dosar, rezultă că reclamantele sunt fiicele defunctului C.P., care prin actul autentic din 4 septembrie 1937, a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Iaşi, format din două corpuri de casă şi terenul înconjurător.
Autorul reclamantelor a decedat la 28 martie 1939 iar acestea şi-au împărţit moştenirea prin actul de partaj voluntar din 27 iulie 1946, imobilul revenind în integralitate sa reclamantei M.V.C.
În speţă, imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la C.V.M., care la data preluării era proprietarul imobilului, astfel încât reclamanta O.E. nu are calitate de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001.
A mai reţinut prima instanţă, că drept dovadă, că actul de partaj voluntar a reprezentat voinţa reală a părţilor stă cererea adevăratului proprietar V.M. care a solicitat restituirea imobilului.
În ceea ce o priveşte pe pârâta-reclamantă, instanţa de fond, a constatat că cererea sa de restituire a fost formulată abia la 6 martie 2003, termenul limită, 14 februarie 2002, fiind depăşit.
De altfel, contestaţia formulată de V.M. a vizat numai respingerea cererii formulate de sora sa O.E., motivat de aceiaşi pretinsă nulitate a actului de partaj voluntar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele O.E. şi V.M., susţinând că respingerea acţiunii s-a axat pe faptul că aceasta nu ar fi îndreptăţită la restituirea imobilului, deşi la dosarul cauzei există actul de partaj voluntar, din care rezultă că O.E. este proprietara imobilului, iar în ceea ce o priveşte pe V.M., primarul avea obligaţia să răspundă notificării în termenul prevăzut de Legea 10/2001.
Apelanta O.E. a mai arătat că a fost invitată la primărie pentru identificarea terenului şi completarea dosarului cu acte doveditoare, fiind atenţionată că nu este proprietara terenului solicitat.
Au mai pretins apelantele că, datorită salariaţilor primăriei care nu au comunicat situaţia existentă apelantei V.M. aceasta nu a putut formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 57 din 18 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele O.E. şi V.M. împotriva sentinţei civile nr. 2688 din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel, a reţinut în esenţă, că singura persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii era V.(C.)M. proprietara imobilului din momentul preluării acestuia de către Statul Român.
Deşi apelanta V.(C.)M. avea vocaţia conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, la măsurile reparatorii, aceasta nu a respectat procedura specială reglementată de acest act normativ şi nu a formulat notificarea în termenul defipt de lege, aspect recunoscut de însăşi apelantă în motivarea apelului.
Susţinerea apelantelor privind neformularea în termen a notificării de către V.M. ca urmare a faptului că Primăria Municipiului Iaşi nu ar fi informat-o pe aceasta cu privire la împrejurarea că apelanta O.E. nu ar fi îndreptăţită la măsuri reparatorii datorită actului de partaj voluntar a fost înlăturată cu motivarea, că legea a stabilit un termen unic pentru depunerea notificărilor de către toate persoanele care puteau beneficia de măsuri reparatorii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs O.E., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă că este singura moştenitoare a defunctului C.P. conform certificatului de moştenitor nr. 9 din 14 martie 2002 şi că sora sa V.M., a renunţat expres la moştenirea defunctului C.P.
În aceste condiţii de fapt şi de drept, nu este cu putinţă să se reţină că doar V.M. ar fi avut calitatea de persoană îndreptăţită, cât timp aceasta este străină de moştenirea tatălui C.P.
Că actul de partaj voluntar este caduc şi nu poate produce nici un fel de efecte juridice, singura persoană îndreptăţită fiind aceasta.
Recursul este nefondat.
Din actul de partaj convenţional autentificat sub nr. 3381 din 27 iulie 1946 rezultă că O.E. şi C.(V.)M. au împărţit averea moştenită de la autorul lor C.P. decedat la 28 martie 1939.
Prin actul de partaj voluntar M.C. a primit în exclusivă şi absolută proprietate lotul nr. 2 compus din bunurile arătate la pct. 1, 2 şi jumătate din bunul arătat la pct. 4.
La pct. 1 din actul de partaj sunt menţionate casele din Iaşi, grav avariată de pe urma bombardamentelor aeriene, compus din două corpuri de clădire cu tot locul înconjurător, aşa cum sunt descrise prin actul autentic transcris de Tribunalul Iaşi, secţia a III-a, la nr. 6017 din 4 septembrie 1937.
Imobilele în litigiu au fost preluate de la C.M. aşa cum rezultă din procesul verbal de preluare nr. 1513 din 11 decembrie 1953.
În aceste condiţii, în mod corect au reţinut ambele instanţe că recurenta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 57 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 114/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 8308/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
