ICCJ. Decizia nr. 1181/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1181
Dosar nr. 7423/54/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 3 aprilie 2006, Tribunalul Dolj a respins contestaţia formulată de contestatorii S.G. şi V.I.D., împotriva dispoziţiei nr. 4050 din 5 decembrie 2003, emisă de Primarul municipiului Băileşti, în contradictoriu cu „Primarul oraşului Băileşti şi Primăria oraşului Băileşti".
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că S.G. şi V.I.D. au notificat Primăria municipiului Băileşti, solicitând restituirea în natură a imobilului care a aparţinut autorilor lor I. şi L.G., însă actul de ipotecă, autentificat la 10 august 1895, nu constituie titlu de proprietate. Actul face dovada instituirii în favoarea lui I.D.G. a unei ipoteci pentru imobilul aparţinând lui M.S., în vederea garantării împrumutului de 10.000 lei, dar nu s-a făcut dovada că bunul a fost scos la licitaţie pentru nerestituirea împrumutului şi adjudecat de către creditor şi nici a reînnoirii înscrierii ipotecii înaintea expirării termenului de 15 ani de conservare a dreptului de ipotecă.
S-a mai reţinut, că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 221 din Legea nr. 10/2001, deoarece pentru a opera această prezumţie legală de proprietate este necesar ca în actul de preluare să fie identificat imobilul preluat.
Or, potrivit certificatului emis de Arhivele Statului, de la I.G. s-a preluat, conform ordinului nr. 53976/49 al Comitetului judeţean, Secţia agricolă şi D.P. nr. 83/1949, o casă cu 9 camere, fără să se arate unde este situat bunul şi fără a se identifica terenul, iar menţiunea făcută de Directorul Muzeului Băileşti pe schiţa imobilului, că imobilul a fost preluat de la soţii G., este o apreciere personală, nefiind confirmată de acte oficiale.
Audiat ca martor, C.C., Directorul Muzeului Băileşti, a arătat că nu există acte de preluare a imobilului în arhiva muzeului şi că părerea că bunul a aparţinut soţilor G. şi-a întemeiat-o pe zvon public şi pe faptul că pe grilajele clădirii sunt inscripţionate iniţialele „I.G.".
În privinţa contestatorului V.I.D., s-a reţinut că nu a depus acte de stare civilă cu care să facă dovada legăturii de rudenie cu soţii G.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 157 din 6 martie 2007, a admis apelul declarat de contestatorul S.G. împotriva acestei sentinţe, a schimbat sentinţa apelată, a admis contestaţia formulată de S.G., a anulat în parte dispoziţia nr. 4050 din 5 decembrie 2003 a Primăriei Băileşti, în privinţa acestui contestator şi a dispus restituirea în natură către contestator a imobilului situat în Băileşti, judeţul Dolj, compus din construcţia ocupată de Muzeul Cîmpiei Băileştilor şi terenul aferent în suprafaţă de 1531 mp, identificat în raportul de expertiză.
Instanţa de apel a reţinut că apelantul este moştenitorul legal al defunctei L.G. care, în calitate de soţie supravieţuitoare şi legatară, a cules succesiunea defunctului I.G.
Prin urmare, apelantul are calitate de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În privinţa dreptului autorului apelantului asupra imobilului care face obiectul pricinii, s-a reţinut că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus preluarea abuzivă, iar persoana individualizată în actul de preluare este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Textul instituie o prezumţie simplă de proprietate în favoarea persoanelor menţionate în actele de preluare care, unită cu alte probe, poate duce la concluzia că un anumit imobil a aparţinut persoanei de la care s-a făcut preluarea.
A reţinut instanţa de apel, că certificatul emis de Arhivele Statului Dolj (fila 59 dosar fond) face dovada că la 29 noiembrie 1949 au fost preluate de la I.G. suprafaţa de 50 ha teren arabil, 3 ha pădure şi o casă cu 9 camere, temeiul preluării fiind „Decretul nr. 93/1949". Menţiunea privind preluarea de către stat a „conacului G." s-a făcut şi în dosarul cuprinzând lucrările de repartizare a conacelor confiscate, fapt ce rezultă din certificatul aflat la fila 98 din dosarul tribunalului.
În privinţa actului întocmit la data de 19 august 1895, s-a reţinut că face dovada că I.D.G. a împrumutat lui M.S. o sumă de bani, pentru restituirea căreia a fost instituită ipoteca asupra unui imobil situat în Băileşti, învecinat la est cu o şcoală. Acest imobil a fost identificat de expert ca fiind ocupat de muzeul din localitate şi pe frontispiciul căruia este o emblemă cu iniţialele I.G., iar martorul audiat în apel a arătat că a lucrat la familia G. de la vârsta de 8 ani, până la vârsta de 18 ani, că i-a cunoscut pe I. şi L.G., că aceştia aveau în Băileşti un conac învecinat cu o şcoală şi că imobilul a fost preluat de stat.
Deoarece în localitatea Băileşti nu se găsesc alte imobile care să fi aparţinut familiei G., prezumţia simplă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborată cu probele analizate, duce la concluzia că imobilul care face obiectul pricinii este cel deţinut de Muzeul Cîmpiei Băileşti şi că apelantul este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii pentru acest bun.
Pentru că imobilul are destinaţie de muzeu, potrivit art. 16 din lege, se impune restituirea în natură, cu obligaţia de a-i fi menţinută destinaţia actuală timp de 3 ani.
Obiectul restituirii îl constituie casa cu 9 camere şi suprafaţa de 1531 mp teren, identificată de expert, restul terenului fiind ocupat de curtea şcolii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primăria municipiului Băileşti care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că art. 22 din Legea nr. 10/2001 instituie prezumţia că existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură, însă pentru a opera prezumţia este necesar ca în actul de preluare să fie identificat imobilul preluat, pentru că textul prevede condiţia recunoaşterii prin act a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, deoarece în certificatul emis de Arhivele Statului nu se arată unde este situat imobilul preluat de la I.G. şi terenul nu este identificat şi individualizat.
S-a mai susţinut, că martorul audiat în cauză a arătat că a lucrat la familia G. de la vârsta de 8 ani până la 18 ani, adică, începând cu anul 1935, până în anul 1953. Or, conform certificatului emis de Arhivele Statului, de la I.G. s-a preluat o casă cu 9 camere la data de 29 noiembrie 1949, rezultând în plus o perioadă de 4 ani, fapt ce duce la concluzia că martorul a lucrat în alt imobil decât cel preluat în anul 1949, iar declaraţia Directorului Muzeului Băileşti este o apreciere personală, bazată pe zvon public.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente.
Susţinerea recurentei că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 face posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă dispoziţiile acestui text nu sunt incidente în cauză.
Prezumţia legală la care se referă recurenta este stabilită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, care, în alin.1, dispune „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Dispoziţiile acestui text au fost aplicate corect prin Decizia atacată, instanţa de apel coroborând informaţiile furnizate de actele emise de Arhivele Statului privind preluarea de la I. G. a unor suprafeţe de teren şi a unui conac, cu celelalte probe administrate în cauză, aşa cum prevede art. 24.2 din HG nr. 250/2007.
Textul face referire la coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire, iar instanţa de apel a identificat imobilul care face obiectul pricinii, pe baza informaţiilor furnizate de certificatul nr. 4872 din 15 aprilie 1998 emis de Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, care atestă că în tabelul cu conacele confiscate, la nr. crt. 9, comuna Băileşti este înscris „conacul I.G. " ocupat de grăniceri, de extrasul după procesul-verbal din 29 noiembrie 1949, în care este menţionată preluarea de la I.G. „a 50 ha teren arabil, 3 ha pădure şi o casă cu 9 camere..." şi de celelalte probe administrate în cauză.
De altfel, prezumţia operează „în absenţa unor probe contrare", iar recurenta-pârâtă nu a depus la dosar înscrisuri care să ateste faptul că imobilul care face obiectul pricinii a aparţinut altor persoane şi că de la I.G. a fost preluat un alt imobil. Intimatul S.G. a depus însă, în recurs, actul de vânzare datat 5 martie 1927, care atestă cumpărarea de către I.G. a cotelor indivize ale celorlalţi moştenitori dintr-o casă situată în Băileşti, cu terenul înconjurător.
Celelalte susţineri, care privesc modul de apreciere de către instanţa de apel a probelor administrate în cauză, nu fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., cu următorul conţinut „când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate", a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtă va fi respins.
Conform art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească intimatului S.G. cheltuielile de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariul de avocat, micşorat, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la suma de 1000 lei, pentru că onorariul de 5.000 lei este nepotrivit de mare faţă de obiectul pricinii şi de faptul că, la instanţa de recurs nu s-a formulat întâmpinare, deşi întâmpinarea este obligatorie potrivit art. 118, art. 298 şi art. 316 C. proc. civ., iar intimaţii au fost citaţi cu această menţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Primăria municipiului Băileşti împotriva deciziei civile nr. 157 din 6 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
Obligă pe recurenta-pârâtă Primăria oraşului Băileşti la plata sumei de 1000 lei (una mie) cheltuieli de judecată către intimatul S.G., reprezentând onorariu de avocat, micşorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1388/2006. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1179/2006. Civil → |
|---|
