ICCJ. Decizia nr. 1992/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.1992
Dosar nr. 25318/1/200.
(nr.vechi 7559/2004)
Şedinţa publică din 22 februarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 martie 2003 reclamanţii R.C., R.M., M.N., A.V., A.P., A.D. şi N.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Profesor dr. Dorin Hociotă" să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 304 mp.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii motivat de împrejurarea că terenul are regimul proprietăţii publice, aflat în administrarea primăriei sectorului 5 Bucureşti şi că reclamanţii au vocaţie doar la măsuri reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.
Pe baza probelor administrate, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 381 din 21 aprilie 2003 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.
În considerentele acestei hotărâri se arată că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai proprietarilor imobilului respectiv I.A. şi A.V., au notificat conform art. 21 din Legea nr.1 0/2001 unitatea deţinătoare, respectiv pârâtul Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL „Profesor dr. Dorin Hociotă" pentru a le fi restituit în natură terenul în suprafaţă de 304 mp aflat în incinta sediului institutului, teren preluat abuziv de stat de la autorii lor.
Cum reclamanţii nu au primit nici un răspuns la notificare au promovat prezenta acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că reclamanţii nu au dovedit identitatea dintre terenul revendicat şi cel asupra căruia poartă dreptul lor de proprietate.
Din expertiza efectuată în cauză rezultă că terenul a fost identificat de expert pe baza declaraţiilor reclamanţilor şi a afirmaţiilor pârâtului şi nu prin mijloace ştiinţifice pentru stabilirea identităţii dintre amplasamentul terenului descris în actul de proprietate din anul 1935 şi amplasamentul actual al acestuia.
De asemenea, nu s-a făcut dovada identităţii numărului poştal şi al denumirii străzii unde este situat imobilul, ştiut fiind că în anul 1975 construcţia a fost demolată.
Nemulţumit de această hotărâre, reclamantul R.M. a declarat apel criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă , prin Decizia nr. 71 din 23 ianuarie 2004 a admis apelul reclamantului R.M., a schimbat sentinţa tribunalului şi a respins acţiunea reclamanţilor ca prematur formulată.
Excepţia prematurităţii acţiunii a fost invocată din oficiu de instanţa de apel care a considerat că potrivit Legii nr. 10/2001,tribunalul nu are decât atribuţii de control asupra actelor săvârşite în faza administrativă, fiind competent să soluţioneze doar contestaţia împotriva dispoziţiei motivate emisă de persoana juridică deţinătoare a bunului. Din această perspectivă, este exclusă competenţa tribunalului, ca în mod direct şi în lipsa dispoziţiei motivate să dispună asupra cererii persoanei îndreptăţite, substituindu-se persoanei deţinătoare.
În acest sens s-au interpretat dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 şi s-a constatat că acţiunea adresată instanţei este prematură întrucât nu s-a parcurs procedura administrativă prealabilă ce este obligatorie şi în raport de art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
În termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.M., R.C., M.N., A.V., A.P., A.D. şi N.A. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii susţin în esenţă că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât instanţa de fond avea competenţă să se pronunţe direct asupra cererii de restituire în natură a imobilului în condiţiile în care intimatul şi pe parcursul procesului a refuzat predarea bunului arătând motivele acestui refuz. Ca urmare până la invocarea excepţiei de prematuritate, intimatul s-a pronunţat asupra notificării î sensul refuzului de restituire în natură a terenului aşa încât acţiunea întrunea toate cerinţele de admisibilitate.
Cum instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului s-a solicitat admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (2) şi (5) C. proc. civ.
În subsidiar, s-a invocat Legea nr. 29/1990 şi s-a cerut obligarea intimatei să emită dispoziţia motivată de restituire în natură a imobilului în litigiu, iar dacă acest lucru este imposibil, intimatul să fie obligat să facă recurenţilor o ofertă de restituire prin echivalent pentru imobil.
Recursul declarat de reclamanţi este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, recurenţii reclamanţi au adresat notificare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 intimatei care deţine imobilul în litigiu. Au ataşat notificării actele doveditoare privind proprietatea asupra imobilului şi au dovedit cu înscrisuri că au calitate de persoane îndreptăţite conform art. 22 din lege.
Corelativ, persoana deţinătoare era „obligată" ca în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării şi a actelor doveditoare să emită dispoziţia motivată pronunţându-se astfel asupra cererii de restituire în natură, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, recurenţii şi-au îndeplinit obligaţiile legale în timp ce intimatul a refuzat să emită dispoziţia motivată în termenul defipt de lege, ori această temporizare, de peste un an, deschide celui vătămat accesul la justiţie pentru a-şi realiza dreptul subiectiv exercitat.
Această atitudine culpabilă de a nu se pronunţa asupra notificării prin dispoziţie, semnifică faptul că intimatul, în calitate de persoană juridică deţinătoare a imobilului, refuză restituirea în natură a bunului.
De altfel, pe parcursul procesului prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de fond, intimatul şi-a consolidat poziţia de a respinge cererea de restituire în natură a imobilului în mod neechivoc susţinând că acest bun face parte din domeniul public şi se află în administrarea Primăriei sectorului 5 Bucureşti.
Faţă de cele expuse, este clar că intimatul s-a pronunţat asupra cererii de restituire a imobilului, astfel că acţiunea reclamanţilor nu este prematură şi a raţiona altfel ar însemna că printr-un formalism excesiv să fie obstrucţionat accesul persoanelor la justiţie ceea ce nu permite art. 21 din Constituţia României.
Considerând că prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei instanţa de apel a respins acţiunea reclamanţilor ca prematur formulată fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii A.V. în nume propriu şi ca mandatar al reclamanţilor A.D. şi N.A. şi de reclamantul R.C. în nume propriu şi ca mandatar al reclamanţilor R.M., M.N. şi A.P. împotriva deciziei nr. 71 din 23 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2012/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 186/2006. Civil → |
|---|
