ICCJ. Decizia nr. 2106/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2106
Dosar nr. 1955/57/2006
Şedinţa publică din 7 martie 2007
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 340 din 24 ianuarie 2006, reclamantul J.S. a solicitat, în contradictoriu cu primarul comunei Bruiu, anularea dispoziţiei nr. 192 din 12 decembrie 2005 emisă de acesta şi obligarea la emiterea unei noi dispoziţii, de restituire a imobilului înscris în C.F. nr. 572, situat în satul Şomartin nr. 38, comuna Bruiu, judeţul Sibiu.
Prin sentinţa nr. 488 din 22 mai 2006 Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a respins contestaţia formulată, reţinând în considerentele hotărârii că, în mod corect, prin dispoziţia atacată, notificarea expediată de către reclamant la 12 decembrie 2005, a fost respinsă ca tardiv formulată.
În acest sens, s-a făcut referire la dispoziţiile art. 21 (devenit art. 22, în urma republicării) din Legea nr. 10/2001, care au instituit un termen de 6 luni, prelungit succesiv, de două ori, cu câte 3 luni, pentru expedierea notificării, termen ce s-a împlinit la 14 februarie 2002.
Întrucât acest termen, pentru transmiterea notificării, este unul legal imperativ, nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a mai cere măsuri reparatorii în justiţie [art. 22 alin. (5)].
Cum pe de altă parte, prin Legea nr. 247/2005 nu au fost aduse modificări asuprea acestui termen, susţinerile reclamantului, făcute cu privire la acest act normativ, au fost înlăturate.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a arătat că, locuind în Germania, a aflat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi de cele ale Legii nr. 247/2005 cu întârziere, doar din presa germană şi de la Consulatul General al României la Munchen, după apariţia acestei din urmă legi.
Pe fondul cauzei, s-au făcut aprecieri în legătură cu preluarea abuzivă a bunului imobil de către stat.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 267/A/2006 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Pentru adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a constatat că, faţă de dispoziţiile Legii speciale, nr. 10/2001, o cerere de restituire a proprietăţilor trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putea fi făcută doar înăuntrul termenului de decădere reglementat de actul normativ menţionat, termen care s-a împlinit la 14 februarie 2002.
Necunoaşterea legii de către reclamant nu poate înlătura sancţiunea decăderii, având în vedere că legea a fost supusă publicităţii prin publicarea în Monitorul Oficial.
De asemenea, faptul că au fost instituite norme procedurale de restituire şi pus la dispoziţia persoanei îndreptăţite un termen de 1 an pentru a solicita restituirea, nu înseamnă o atingere adusă drepturilor reclamantului, consacrate prin art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., întrucât perioada de 1 an poate fi apreciată ca o durată rezonabilă şi suficientă de depunere a notificării (dovadă că ea a şi fost respectată, de majoritatea persoanelor din ţară ori din străinătate).
Împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-reclamant, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, arătând că, respingându-se contestaţia, nu a fost analizată posibilitatea repunerii în termenul de a solicita restituirea în natură a imobilului, în condiţiile în care recurentul are domiciliul în străinătate şi a aflat de dispoziţiile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 din presa germană.
Această motivare a fost nesocotită de instanţa de apel, care a considerat în mod nefondat că reclamantul avea posibilitatea să ia cunoştinţă de dispoziţiile legale în materia restituirii de imobile.
- Modalitatea de soluţionare a cauzei denotă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia europeană şi în consecinţă, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, prin menţinerea măsurii preluării abuzive a imobilului.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că recurentul, neconformându-se termenului de transmitere a notificării, este decăzut din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
- Susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa a procedat nelegal, respingând contestaţia, fără a analiza posibilitatea repunerii sale în termenul de transmitere a notificării, nu poate fi primită.
Astfel, prima instanţă nu a fost învestită cu o asemenea cerere din partea reclamantului, acesta motivând că se afla în termenul de transmitere a notificării întrucât Legea nr. 247/2005 „a înnoit dreptul de a depune cererile respective până la sfârşitul anului 2005".
Or, chiar dacă termenul de decădere de drept material (cum este cel din speţă) poate suporta o repunere în termen, în condiţiile art. 103 C. proc. civ. (aplicabil prin analogie, în absenţa unei reglementări în dreptul material), aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării şi într-un interval de timp de la data încetării acestora.
Reproşând instanţelor neanalizarea posibilităţii de repunere în termen, recurentul ignoră faptul că nu a formulat o asemenea cerere considerând dimpotrivă, că este în termen, ca urmare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 (care nu au operat însă, o prelungire în legătură cu termenele instituite de Legea nr. 10/2001).
Abia prin motivele de apel reclamantul a pretins că nu a cunoscut dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având domiciliul în străinătate şi ca atare, instanţa trebuia să cerceteze posibilitatea repunerii în termenul de exercitare a dreptului de a transmite notificarea.
O asemenea critică, din punct de vedere procedural, se constituie într-o cerere nouă formulată în faza apelului, interzisă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Trecând peste acest impediment procedural, instanţa de apel a arătat de ce aspectul invocat, al necunoaşterii unei legi supuse publicităţii, nu poate fi motiv de înlăturare a sancţiunii decăderii.
Într-adevăr, împrejurarea invocată nu întruneşte exigenţele art. 103 alin. (1) C. proc. civ. de a fi „mai presus de voinţa părţii", pentru a-i justifica repunerea în termen.
- În ce priveşte încălcarea, prin soluţia adoptată, a art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional al Convenţia europeană, critica este de asemenea nefondată.
Textul menţionat ocroteşte într-adevăr proprietatea, dispunând că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
În acelaşi timp însă, potrivit aceluiaşi articol, dispoziţiile referitoare la protecţia proprietăţii „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general".
Or, prin Legea nr. 10/2001, statul a reglementat situaţia juridică a imobilelor ce fuseseră preluate abuziv în perioada regimului comunist, stabilind modalitatea în care pot fi recuperate aceste proprietăţi, instituind anumite termene, tocmai în ideea lămuriri regimului juridic al acestora (cu consecinţe şi în ce priveşte securitatea juridică şi stabilirea raporturilor juridice).
Printr-o astfel de reglementare nu a fost încălcat dreptul de proprietate ci dimpotrivă, s-a asigurat recuperarea proprietăţii.
Faptul că reclamantul, nesocotind norma legală, în condiţiile existenţei unei proceduri clare şi previzibile, supuse unui termen, nu a formulat cerere înăuntrul termenului prescris de lege, nu înseamnă, aşa cum se pretinde, că a fost încălcată o reglementare internaţională.
Dimpotrivă, norma internaţională recunoaşte dreptul statelor de a reglementa situaţia bunurilor, iar reclamantul considerându-se persoană îndreptăţită la reparaţii trebuia să se conformeze dreptului intern (care nu venea în conflict cu principiile generale ale dreptului internaţional).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând a fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.J. împotriva deciziei civile nr. 267/A din 29 septembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2519/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2067/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
