ICCJ. Decizia nr. 2107/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2107
Dosar nr. 2281/57/2006
Şedinţa publică din 7 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Contestatoarea K.J. a solicitat Tribunalului Sibiu, instanţă pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 4132/2005, anularea dispoziţiei nr. 1454 din 4 iulie 2005 emisă de intimatul Primarul municipiului Sibiu în temeiul Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Sibiu.
Instanţa a reţinut că imobilul cu privire la care a fost emisă dispoziţia de respingere atacată (teren în suprafaţă de 474 mp şi o magazie) a trecut în proprietatea statului conform art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate fiind intabulat în favoarea Statului Român prin încheierea nr. 1296/1972, emisă de notariatul de Stat judeţean Sibiu în baza declaraţiilor autentice date de părinţii contestatoarei, J.A. şi A.J. (proprietarii tabulari) în sensul renunţării la dreptul de proprietate.
Raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că nu se poate pronunţa asupra cererii de restituire până ce „actul de donaţie" al părinţilor contestatoarei este declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Împotriva acestei hotărâri a promovat apel contestatoarea, criticând-o pe motiv că instanţa de fond greşit nu a reţinut caracterul abuziv al deposedării părinţilor săi de imobil, şi arătând că a anexat declaraţiile a patru martori din care rezultă că de renunţarea la proprietate le-a fost condiţionată permisiunea de a pleca în străinătate.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 236/A din 6 septembrie 2006, a admis apelul, schimbând sentinţa, în sensul admiterii contestaţiei, cu consecinţa anulării dispoziţiei şi a obligării intimatului la emiterea în favoarea contestatoarei a unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 11719 Sibiu, nr.top 3116/2/2.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apărarea de fond a intimatului s-a făcut pe motiv că notificarea petentei nu s-a trimis prin executor judecătoresc şi că părinţii acesteia au renunţat la proprietate prin declaraţii autentice, critici strict formale care nu sunt de natură a împiedica restituirea imobilului în natură, deoarece notificarea este valabilă sub orice formă a fost depusă, iar în art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute ca având caracter abuziv toate preluările, pe orice considerent, inclusiv cele fără titlu valabil.
În speţă, declaraţia de renunţare la dreptul de proprietate nu poate fi reţinută ca donaţie şi restituirea imobilului nu poate fi condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare, deoarece actul de renunţare nu întruneşte cerinţele unui act de donaţie. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în actele de renunţare nu se arată persoana în favoarea căreia se face renunţarea şi nici nu sunt însoţite de vreo declaraţie de acceptare a vreunei libertăţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs intimatul Primarul municipiului Sibiu.
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au invocat următoarele:
1.- Notificarea reclamantei K.J. nu a fost formulată prin executorul judecătoresc, încălcându-se dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001.
2.- Imobilul a trecut în proprietatea statului la dorinţa expresă a proprietarilor, care s-au desistat de proprietatea lor prin act autentic, în baza art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938, neintrând în categoria imobilelor preluate abuziv, potrivit prevederilor art. 1.5 lit. c) din HG nr. 498/2003.
Renunţarea la proprietate este similară cu donaţia, fiind un act gratuit. Pentru donaţie, lit. c) a art. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv numai dacă donaţia a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ori solicitanţii nu au prezentat o asemenea hotărâre.
3. Instanţa a ignorat dispoziţiile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd obligaţia entităţii investite cu soluţionarea notificării, înainte de a dispuse orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi de a verifica destinaţia actuală a terenului şi a subfeţei pentru a nu afecta amenajări de utilitate publică.
Recursul nu este fondat.
1. Din interpretarea coroborată a alin. (3)-(5) ale art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată în 2005 (art. 21 în forma iniţială a legii) rezultă că legiuitorul nu a prevăzut ad validitatem cerinţă formală privind comunicarea notificărilor prin intermediul executorilor judecătoreşti, ci doar ad probationem.
Această interpretare, adoptată unitar în practica judiciară, este impusă de lipsa oricărei sancţiuni pentru nerespectarea formalităţii de care se prevalează recurentul.
Cum recurentul nu a contestat că notificarea a fost înregistrată în termenul prevăzut de lege, iar dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 sancţionează cu decăderea din dreptul de a solicita acordarea măsurilor reparatorii doar neformularea în termen a cererii, nu şi comunicarea ei în alt mod decât prin executorul judecătoresc, critica este neîntemeiată.
2. Contrar susţinerii recurentului, imobilul preluat în condiţiile art. 60 din Decretul-lege nr. 115/1938 nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, pentru ca aprecierea caracterului abuziv al preluării să fie condiţionată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă prin care să fi fost admisă acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei.
Donaţia este un contract solemn, cu titlu gratuit, liberalitate, care, presupunând existenţa unui acord de voinţe, nu se confundă şi, deci, nu poate fi asimilat actului juridic de formaţie unilaterală- rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voinţe, cum este renunţarea la dreptul de proprietate în condiţiile art. 60 din Decretul- Lege nr. 115/1938.
Suplinind parţial considerentele în raport cu care instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea în cauză a legii speciale de reparaţie, Curtea apreciază că imobilul în litigiu, cu privire la care autorii contestatoarei au declarat în anul 1972, anterior plecării din ţară, că renunţă la dreptul de proprietate face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, încadrându-se în categoria imobilelor prevăzute de art. 2 lit. h) din actul normativ: „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (...)".
Astfel, în condiţiile în care legiuitorul a calificat ca fiind abuzive şi preluările efectuate de stat cu titlu valabil, inclusiv exproprierile făcute pentru cauză de utilitate publică şi cu plata de despăgubiri, în lipsa unei dispoziţii exprese care să excludă de la beneficiul legii speciale de reparaţie pe proprietarii (sau moştenitorii acestora) care au renunţat la bunurile lor pentru a-şi putea stabili domiciliul pe teritoriul altui stat; hotărârea pronunţată de instanţa anterioară a fost pronunţată în aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
3. Legea nr. 10/2001 consacră, de principiu, prin art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9, regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, excepţiile fiind limitativ prevăzute şi, în consecinţă, de strictă interpretare.
Pentru prima dată, în recurs, intimatul afirmă eventualitatea afectării terenului evidenţiat în patrimoniul său, de amenajări de utilitate publică, fără însă a susţine şi demonstra în cadrul probei cu înscrisuri (art. 305 C. proc. civ.) realitatea existenţei vreunui impediment pentru restituirea în natură a imobilului deşi, conform propriilor susţineri, în calitate de entitate investită cu soluţionarea notificării, tocmai unităţii administrativ teritoriale îi revenea obligaţia „de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile (...)" şi aceasta anterior emiterii dispoziţiei.
Cum, prin hotărârea judecătorească recurată instanţa a dispus obligarea intimatului la emiterea unei noi dispoziţii, de restituire în natură, unitatea deţinătoare urmează să procedeze în sensul prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu această ocazie.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sibiu împotriva deciziei civile nr. 236/A din 6 septembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2115/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2110/2006. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
