ICCJ. Decizia nr. 2114/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2114
Dosar nr. 11.157/1/2006
Şedinţa publică din 7 martie 2007
Constată că prin sentinţa civilă nr. 2721 din 14 noiembrie 2005 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanţii S.G. şi S.D. în contradictoriu cu Primarul municipiului Timişoara şi în consecinţă, a anulat dispoziţia nr. 1442 din 30 mai 2002 emisă de acesta (şi prin care notificarea a fost respinsă cu motivarea că preluarea imobilului nu ar fi fost abuzivă), fiind obligat pârâtul intimat ca, prin dispoziţie motivată, să soluţioneze notificarea nr. 81/8 februarie 2002, cu privire la imobilul situat în Timişoara. A fost respins în rest, contestaţia faţă de Consiliul local Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, ambii în calitate de reprezentanţi ai Statului Român.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că imobilul ce a făcut obiectul notificării, a fost proprietatea contestatorilor în cotă de ½ parte şi a numitei A.M., mama contestatoarei S., în cotă de ½.
În anul 1983, imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata unei despăgubiri pentru construcţii şi cu retragerea dreptului de folosinţă asupra terenului.
Urmare a decesului numitei A.M., (intervenit în anul 1992) s-a eliberat certificat de moştenitor pe numele contestatoarei S., în calitate de descendentă.
Prin notificarea expediată la 8 februarie 2002, contestatorii au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobil, faţă de împrejurarea că bunul fusese anterior înstrăinat, conform Legii nr. 112/1995.
Faţă de situaţia de fapt rezultată din probele administrate, tribunalul a apreciat ca fiind greşită rezolvarea dată notificării de către intimat, care a apreciat că preluarea bunului s-a făcut cu titlu valabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenind normelor constituţionale de la acea vreme, nu poate justifica un titlu legal statului.
De asemenea, împrejurarea că actele depuse de către contestatori în procedura prealabilă nu îndeplineau cerinţa de formă a apostilei, nu putea conduce la înlăturarea pur şi simplu, a respectivelor acte, întrucât unitatea deţinătoare avea obligaţia, impusă de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de a invita în scris notificatori să participe la lucrările comisiei şi să complinească lipsurile constatate.
Împotriva sentinţei a declarat apel Primarul municipiului Timişoara, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, întrucât imobilul nu a fost preluat abuziv de către stat şi ca atare, nu poate face obiectul retrocedării.
De asemenea, s-a susţinut că actele doveditoare ale pretenţiilor reclamanţilor nu au fost depuse înăuntrul termenului prevăzut de lege, termen care este unul de decădere şi nu de recomandare.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 147 din 25 aprilie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că nu poate fi primită critica referitoare la valabilitatea titlului statului, având în vedere că Decretul nr. 223/1974, care a constituit temeiul preluării bunului a încălcat dispoziţiile constituţionale în vigoare la acea vreme [art. 36 alin. (2)], care ocroteau dreptul de proprietate, precum şi principiile esenţiale de drept în materia proprietăţii (prin impunerea obligaţiei de înstrăinare şi desemnarea unui singur cumpărător: statul român).
Cu privire la pretinsa nerespectare a termenului de depunere a actelor doveditoare la dosarul administrativ, s-a constatat că lipsa invocată a apostilei de pe respectivele acte, putea fi acoperită dacă unitatea deţinătoare şi-ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi i-ar fi invitat pe notificatori să participe la lucrările comisiei şi să prezinte actele în forma cerută de OG nr. 66/1999.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-pârât care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Aprecierea în sensul nevalabilităţii titlului statului s-a realizat greşit, având în vedere că imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului. Această concluzie, a valabilităţii, este impusă şi de dispoziţiile art. 1 pct. 4 lit. b) din HG nr. 498/2003, (de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).
- Soluţia de respingere a notificării a fost impusă şi de faptul că reclamanţii nu au depus la dosarul administrativ, înăuntrul termenului reglementat de lege, actele doveditoare ale calităţii de moştenitori cu apostila cerută de Convenţia de la Haga.
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi s-au opus admiterii recursului, susţinând caracterul legal al deciziei.
Examinând criticile formulate, Curtea constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Contrar susţinerii (recurentului, instanţele au determinat în mod corect lipsa de valabilitate a titlului statului, având în vedere că preluarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării nu înseamnă că aceasta a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispoziţiile decretului, erau obligaţi să înstrăineze bunul proprietatea statului (în schimbul unei sume de bani stabilită de acesta în mod discreţionar).
Nu avea loc aşadar, o înstrăinare liber convenită de părţi, ci o vânzare silită, sub acest aspect instanţa de apel reţinând în mod corect că se încălcau de fapt, principii esenţiale care nesocoteau dreptul de proprietate (impunându-se obligaţia de înstrăinare şi desemnându-se în mod imperativ un singur cumpărător: statul român).
Trimiterea pe care o face recurentul la norma cuprinsă în HG nr. 498/2003, nu este de natură să susţină punctul de vedere al acestuia în legătură cu legalitatea titlului statului.
Astfel, Hotărârea de Guvern menţionată conţine norme metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, forţa juridică a acestuia neputând fi superioară celei a legii în a cărei aplicare a fost dată.
Or, potrivit art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, constituie preluare abuzivă şi situaţia imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Potrivit acestui text, pentru ca titlul să fie valabil, este necesar să fi fost respectată Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării lor de către stat.
Aşa cum s-a reţinut însă şi în considerentele deciziei din apel, normele constituţionale în vigoare care garantau proprietatea particulară, au fost încălcate prin Decretul nr. 223/1974, care lipseau persoana fizică de dreptul său de proprietate în schimbul libertăţii de circulaţie.
- Referitor la faptul că reclamanţii nu au respectat termenul, prevăzut pentru faza administrativă, de depunere a actelor care să poarte menţiunea apostilei, urmează să se constate că această cerinţă formală nu ar fi trebuit să conducă la concluzia lipsei calităţii de persoane îndreptăţite.
Aşa cum în mod corect au reţinut instanţele fondului, constatând neîndeplinirea acestei condiţii, unitatea deţinătoare trebuia să invite pe notificatori să ia parte la lucrările comisiei, aducându-le la cunoştinţă lipsurile cererii [art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată].
Procedând cu ignorarea acestui text de lege, unitatea deţinătoare a pronunţat o soluţie formală, respingând notificarea (şi) pe considerentul că a lipsit apostila de pe un certificat de moştenitor.
În felul acesta, a fost înlăturată o dovadă în sprijinul calităţii de persoană îndreptăţită, căreia i s-ar fi dat eficienţă juridică, dacă reclamanţilor li s-ar fi adus la cunoştinţă condiţia suplimentară pe care actul depus trebuie să o îndeplinească.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate invocate (încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că vizează încălcarea unor norme de drept substanţial), au fost găsite neîntemeiate.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a indicat formal, neaducându-se nici un argument în sprijinul acestuia (care să facă posibilă analiza actului juridic dedus judecăţii, al cărui înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic ar fi fost interpretat greşit, denaturat, pentru a atrage incidenţa textului procedural menţionat).
În consecinţă, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 147 din 25 aprilie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2154/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2115/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
