ICCJ. Decizia nr. 2110/2006. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2110
Dosar nr. 6152/1/2006
Şedinţa publică din 7 martie 2007
Constată că prin Decizia civilă nr. 144 din 10 februarie 2006 Curtea de Apel Iaşi a admis contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă această instanţă împotriva deciziei civile nr. 779 din 14 octombrie 2005 pe care a anulat-o, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Iaşi în soluţionarea recursului declarat de D.I. împotriva deciziei nr. 282 din 13 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, trimiţând cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru judecata acestui recurs.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de contestaţie în anulare a reţinut că judecata recursului de către Curtea de Apel Iaşi s-a făcut cu încălcarea normelor de competenţă materială, ceea ce trage incidenţa art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Astfel, potrivit obiectului pricinii, reclamantul D.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale şi morale, invocând în drept, dispoziţiile art. 998 C. civ. şi ale art. 504-506 C. proc. pen.
Or, potrivit art. 2 lit. h) C. proc. civ. şi art. 506 C. proc. pen., tribunalul este în această materie, primă instanţă, judecata căii de atac a apelului realizând-o curtea de apel, competenţa în soluţionarea cererii de recurs revenind, potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de aceste norme procedurale, judecata recursului de către Curtea de Apel Iaşi s-a făcut cu nesocotirea normelor de competenţă materială, ceea ce a atras incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi drept urmare, anularea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare, instanţei competente.
Astfel învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele asupra pricinii:
- Potrivit cererii de chemare în judecată, ce a învestit prima instanţă, reclamantul D.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român (reprezentat prin Ministerul Finanţelor), obligarea acestuia la plata sumei de 2.500 Euro reprezentând daune materiale şi la 250.000 Euro, constând în daune morale, ca urmare a prejudiciului încercat de reclamant prin arestarea şi condamnarea pe nedrept a acestuia.
- Prin sentinţa civilă nr. 1652 din 7 decembrie 2004 Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 81.013.044 lei reprezentând daune materiale, 300.000.000 lei daune morale şi 1.500.000 lei cheltuieli de judecată.
În pronunţarea soluţiei, tribunalul a reţinut că prin două hotărâri definitive au fost admise cererile de revizuire formulate de D.I. împotriva a două sentinţe penale de condamnare, care au fost anulate, iar petentul a fost achitat pentru că nu acesta a săvârşit infracţiunile.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 1932 din 9 octombrie 2003 a Judecătoriei Arad, urmare a admiterii cererii de revizuire, a fost anulată sentinţa penală nr. 227/2000 a aceleiaşi instanţe şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., D.I. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. (pentru care se aplicase o pedeapsă, rezultantă, de 4 ani şi 10 luni închisoare).
De asemenea, prin sentinţa penală nr. 671 din 29 martie 2004 Judecătoria Arad a admis cererea de revizuire a sentinţei nr. 248 din 29 ianuarie 1997 a aceleiaşi instanţe şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen., D.I. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen.
În baza sentinţelor penale, a căror anulare s-a obţinut pe calea revizuirii, reclamantul a fost deţinut în penitenciar în perioadele 19 septembrie 2000-28 iunie 2001 şi 24 ianuarie 2002-28 august 2003.
S-a apreciat că, prin privare de libertate o perioadă de peste doi ani, reclamantului i s-a adus o gravă atingere dreptului şi libertăţilor sale fundamentale şi că durerile psihice, suferinţele psihice îndreptăţesc pretenţiile de daune morale, apreciate de instanţă la nivelul sumei de 300 milioane lei.
În privinţa daunelor materiale, s-au reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi evaluarea făcută (ţinându-se seama de veniturile de care reclamantul a fost lipsit pe perioada detenţiei), în cuantum de 81.013.044 lei.
- Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
1). Reclamantul a criticat soluţia numai sub aspectul daunelor morale, considerând suma de 300 milioane lei, ca fiind prea mică faţă de suferinţele fizice şi psihice suportate.
2). Criticile Ministerului Finanţelor Publice au fost îndreptate tot asupra daunelor morale, apreciate dimpotrivă, ca fiind prea mari în raport cu probele administrate în cauză.
- Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 283 din 13 mai 2005 a Curţii de Apel Iaşi.
În considerentele deciziei s-a reţinut că daunele morale sunt justificate în speţă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 52 din Constituţie ( care angajează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare), prevederile art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (care reglementează dreptul la reparaţie al persoanei, victime a unei arestări sau deţineri contrare dispoziţiilor legale).
Or, prin deţinerea nelegală la care a fost supus o perioadă mare de timp, de aproape doi ani şi jumătate, reclamantului i-au fost afectate în mod grav valorile ce definesc personalitatea umană (demnitatea, onoarea, sănătatea şi integritatea corporală).
În privinţa individualizării cuantumului daunelor morale, s-a considerat că prima instanţă a procedat în mod corect şi că indemnizaţia stabilită de aceasta este justă, raţională, echitabilă, de natură să asigure o compensare suficientă, fără să se obţină o îmbogăţire fără just temei.
Decizia a fost atacată cu recurs atât de către reclamant, cât şi de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Criticile formulate prin intermediul celor două recursuri au fost îndreptate deopotrivă, asupra cuantumului daunelor morale, reclamantul considerând că acestea au fost subevaluate (faţă de perioada mare de încarcerare, de aproape 2 ani şi jumătate şi practica judiciară în materie), iar pârâtul dimpotrivă, susţinând că acestea au fost prea mari, în raport de prejudiciul moral încercat de către reclamant.
Examinând criticile aduse deciziei, Curtea urmează să constate caracterul întemeiat al recursului declarat de reclamant şi (pentru aceleaşi considerente) lipsa de fundament a căii de atac declarate de partea pârâtă.
Astfel cum au stabilit pe situaţia de fapt instanţele fondului, reclamantul s-a aflat în stare privativă de libertate o perioadă de aproximativ 2 ani şi jumătate, datorită punerii în executare a două sentinţe penale de condamnare (sentinţe anulate prin admiterea cererilor de revizuire şi petentul achitat pentru că nu el a săvârşit faptele penale).
Rezultă că reclamantului i-a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică.
În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituţia României statuează că „libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", iar potrivit art. 5 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale „orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în cazurile şi potrivit căilor prevăzute de lege".
Cazurile şi condiţiile în care este permis să se deroge de la principiul libertăţii individuale sunt expres prevăzute şi ele ţin de asigurarea ordinii publice, prin reprimarea infracţiunilor (ceea ce s-a dovedit a nu se regăsi în cauză, unde reprimarea nu a fost îndreptată împotriva unui autor al infracţiunilor).
În speţă, dispoziţia constituţională enunţată anterior, ca şi reglementarea internaţională au fost grav încălcate şi prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a perpetuat în timp, o perioadă mare (de aproximativ 2 ani şi jumătate, cât a durat deţinerea în penitenciar).
Ca atare, scopul primordial al reglementărilor menţionate, de a proteja individul împotriva arbitrariului autorităţilor statale a fost nesocotit, câtă vreme lipsirea de libertate s-a făcut în baza unor hotărâri, rezultat al erorilor judiciare (hotărâri anulate şi care au lăsat fără temei legal o perioadă de mai bine de 2 ani de stare de arest).
Totodată, această lipsire de libertate a reclamantului a avut consecinţe directe, negative şi asupra altor drepturi ale individului, ce fac obiectul protecţiei la nivelul legii fundamentale şi al reglementărilor internaţionale: dreptul la viaţa privată, familială (reclamantul având 5 copii minori, de care a fost despărţit prin măsura nelegală dispusă asupra lui, iar aceştia din urmă au fost lipsiţi de întreţinere şi de sprijinul material, moral al tatălui).
Condamnarea, urmată de încarcerare şi depunerea reclamantului în mediul penitenciar, în condiţiile în care acesta nu săvârşise, aşa cum s-a stabilit ulterior în cadrul căii de atac a revizuirii, nici o faptă penală, au fost în mod evident, de natură să provoace o traumă psihică importantă şi să aibă consecinţe negative asupra reclamantului şi persoanelor apropiate acestuia.
Drept urmare, se va constata că în cuantificarea daunelor morale, instanţele nu au ţinut seama, în concret, de durata efectivă a privării de libertate şi de consecinţele cauzate atât reclamantului, cât şi familiei sale.
În felul acesta, nu s-a realizat o determinare în echitate a prejudiciului şi nu s-a dat eficienţă reglementării existente la nivel constituţional şi internaţional, a libertăţii individuale, ca valoare fundamentală a personalităţii umane.
Pentru considerentele arătate, urmează ca în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie admis recursul declarat de reclamant (aceleaşi argumente justificând soluţia de respingere a recursului pârâtului ce a purtat asupra aceloraşi aspecte, dar tinzându-se la diminuarea cuantumului daunelor morale).
În consecinţă, va fi modificată în parte Decizia atacată, în sensul admiterii apelului reclamantului şi schimbării sentinţei tribunalului în partea referitoare la cuantumul daunelor morale (prin obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la 50.000 Euro, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune morale).
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei (referitoare la respingerea apelului pârâtului) şi ale sentinţei (privitoare la daunele materiale şi la cheltuielile de judecată acordate reclamantului).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei civile nr. 283 din 13 mai 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1652 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Vaslui.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 EURO, echivalent în lei la data executării, cu titlu de daune morale.
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2107/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2065/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
