ICCJ. Decizia nr. 2159/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2159
Dosar nr. 5255/59/2006
Şedinţa publică din 8 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Timişoara a emis dispoziţia nr. 1870 din 25 iulie 2005, prin care a restituit în natură numitului B.N. apartamentele nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 7, nr. 13 şi nr. 14 din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 24695 Timişoara cu nr. top. 5486/1.
La data de 8 septembrie 2005, V.L., în nume propriu şi în numele minorelor D.M.M., D.D.L. şi Ţ.C.M., a contestat în justiţie dispoziţia de mai sus solicitând anularea acesteia şi constatarea validităţii contractului de închiriere nr. 4055 din 22 aprilie 2003 în temeiul căruia contestatorii locuiesc în calitate de chiriaşi în apartamentele 3, 4, 5 din imobil.
În cauză a intervenit Ţ.R.V. în interesul celor de mai sus.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1111/P.I. din 5 mai 2006, prin care a respins contestaţia cu motivarea că este lipsită de temei legal, deoarece Legea nr. 10/2001 nu prevede dreptul chiriaşilor de a contesta dispoziţiile prin care primarii au dispus restituirea în natură a unor imobile foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
Apelul declarat împotriva sentinţei de mai sus a fost respins ca neîntemeiat prin Decizia civilă nr. 347 A din 11 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Contestatorii au declarat recurs în dezvoltarea căruia au susţinut următoarele:
- hotărârile au fost date cu încălcarea competenţei altei instanţe, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., deoarece au fost date de instanţe prevăzute de legea specială, anume Legea nr. 10/2001 art. 2, art. 3, art. 24, art. 25 şi art. 31, deşi acţiunea dedusă judecăţii are temeiul în dreptul comun din materia nulităţilor, astfel că numai instanţele de drept comun aveau competenţa soluţionării ei;
- judecând pricina pe cale de excepţie în sensul lipsei calităţii procesuale active, instanţele au refuzat contestatorilor accesul la justiţie, restrângându-le astfel unele drepturi, ceea ce înseamnă încălcarea prevederilor art. 21 şi art. 53/1 din Constituţie, atrăgând incidenţa art. 17 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului încălcând totodată şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- instanţa de apel a încălcat legea în soluţionarea motivelor de apel referitoare la greşelile de tehnoredactare din sentinţa de primă instanţă, la contradicţiile dintre minuta şi dispozitivul aceleaşi sentinţe, precum şi la modalitatea prin care prima instanţă a respins cererea de probaţiune.
Recursul astfel motivat nu este întemeiat.
Potrivit art. 23 alin. (4) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001, devenit art. 25 (alin. 4) după republicare în urma intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Acelaşi act normativ prevede prin art. 24, devenit art. 26, posibilitatea atacării în justiţie, în anumite cazuri, a deciziei sau dispoziţiei motivate, conferită exclusiv persoanei care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent, competenţa soluţionării unei asemenea contestaţii aparţinând secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Faţă de cele astfel arătate, chiriaşilor din imobilele restituite în natură nu le este recunoscut dreptul de a ataca în justiţie pe calea reglementată prin legea specială dispoziţiile emise de primari având ca obiect restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari sau moştenitorii acestora.
Chiriaşilor din ipoteza de mai sus nu le este însă îngrădit accesul la justiţie, ei având posibilitatea de a ataca asemenea dispoziţii în justiţie pe calea dreptului comun, caz în care competenţa soluţionării litigiului aparţine fie judecătoriei, fie tribunalului în raport cu valoarea obiectului pricinii.
În procesul de faţă însă, recurenţii s-au adresat direct secţiei civile a tribunalului ca instanţă expres nominalizată prin legea specială, au definit cererea drept contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de primar, au invocat drept cauză a contestaţiei încălcarea de către emitent a unor prevederi ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2001 şi au cerut anularea dispoziţiei atacate.
Toate aceste elemente de calificare a cererii demonstrează că recurenţii au ales deliberat calea contestaţiei reglementate prin Legea nr. 10/2001, iar nu calea contenciosului administrativ cum au susţinut în apel ori calea dreptului comun din materia nulităţilor cum au susţinut pentru prima dată în recurs.
Aceasta pentru că nu poate fi vorba de folosirea improprie a unor termeni juridici, ci de faptul că recurenţii au dat un sens clar acestor termeni şi au urmărit un scop precis prin exercitarea acţiunii în justiţie, totul fiind specific căii de atac speciale reglementată prin Legea nr. 10/2001.
Ca urmare, nu sunt întemeiate criticile din recurs potrivit cu care, calificând cererea dedusă judecăţii lor ca fiind o contestaţie cu temei în Legea nr. 10/2001 şi hotărând că asemenea cale nu este accesibilă actualilor recurenţi, instanţele ar fi încălcat dispoziţiile constituţionale privind accesul la justiţie ori alte dispoziţii legale.
În raport cu justa calificare a aceleaşi cereri, instanţele au aplicat corect legea atunci când au stabilit că secţia civilă a tribunalului este competentă a soluţiona pricina în primă instanţă.
Consecinţă celor astfel stabilite, recursul va fi respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., fiind de prisos a mai fi cercetate celelalte susţineri din motivarea sa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de V.L., D.M.M., D.D.L., T.C.M. şi Ţ.R.V. şi T.V. împotriva deciziei nr. 347/A din 11 octombrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 215/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2160/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
