ICCJ. Decizia nr. 2201/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2201
DOSAR NR. 3321/3/2006
Şedinţa publică din 8 martie 2007
Asupra recursului de faţă.
Din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. 3321/3/2006, la data de 19 ianuarie 2006, reclamantul R.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată aceasta la emiterea dispoziţiei motivate privind măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) şi (2) rap. la dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu dispoziţiile art. 11 alin. (4), (5) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat în esenţă că a înaintat notificarea cu nr. 4629 din 5 iunie 2001 prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul mai sus menţionat, la care a anexat toate actele doveditoare conform cerinţelor Legii nr. 10/2001, însă, cu toate acestea până în prezent nu a primit nici un răspuns şi nu s-a luat nici o măsură, în sensul de a fi invitat în a-şi susţine cererea, eventual cu solicitarea de completare a dosarului dacă ar fi fost cazul.
În drept au fost invocat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, precum şi cele ale Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 420 din 17 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s- a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a fost obligată pârâta să emită o dispoziţie motivată ca răspuns la solicitarea formulată de reclamant, conform Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 10/2001, lege ce instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptăţită notifică în termenul legal persoana juridică deţinătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, le putea pune ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi. De asemenea, potrivit art. 23 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Reţinând incidenţa dispoziţiilor legale mai sus menţionate instanţa a constatat acţiunea reclamantului întemeiată, dispunându-se obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti să se pronunţe asupra cererii adresate pe cale de notificare.
Apelul declarat şi motivat în termenul legal de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 420 din 17 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admis, sentinţa apelată fiind anulată cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că prezenta cauză a fost soluţionată de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 420 din 17 martie 2006 iar în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea Judecătoriei sector 5, unde pârâtul îşi are sediul.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că obiectul cererii îl constituie obligaţia de a face iar competenţa de soluţionare a acestei cauze aparţine, în primă instanţă judecătoriei, potrivit dispoziţiilor art. 1 coroborat cu dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recursul de faţă reclamantul R.A., solicitând modificarea acesteia în sensul menţinerii sentinţei civile nr. 420 din 17 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, instanţa competentă de a judeca în fond cauza.
În susţinerea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al acesteia şi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
În acest sens se arată că, instanţa de apel în mod greşit a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, formulată de pârâtă, motivând că, în speţă, obiectul cererii iniţiale fiind obligaţia de a face competenţa de soluţionare a cauzei ar reveni Judecătoriei sectorului 5, în circumscripţia căreia se află sediul pârâtei.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis, în raport de cele ce urmează.
- potrivit art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură;
- conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
- Din prevederile legale mai sus citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus judecăţii pune în discuţie şi situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduita imputabilă a persoanei notificate, care, fie din neglijenţă, fie din rea voinţă, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptăţită. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit dispoziţiilor legale în materie, pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Pe de altă parte, potrivit art. 21 C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanţă, printre altele procesele şi cererile "în orice alte materii date prin lege în competenţa lor", iar art. 32 pct. 2 "curţile de apel judecă, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă".
Faţă de împrejurarea că obiectul litigiului îl constituie contestaţie la Legea nr. 10/2001, atunci competenţa în primă instanţă aparţine de la lege, tribunalului, astfel că apelul trebuie să fie judecat de către curtea de apel.
În speţă au fost nesocotite aceste prevederi de către instanţa de apel, aceasta limitându-se la admiterea excepţiei, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de reclamantul R.A., iar în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va fi casată Decizia recurată şi, în consecinţă, se va trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 420 din 17 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul formulat reclamantul R.A. împotriva deciziei nr. 377 din 21 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2737/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2029/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
