ICCJ. Decizia nr. 2229/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2229
Dosar nr. 2769/33/2006
Şedinţa publică din 9 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 6802 din 9 septembrie 2005, reclamanţii B.E., B.A.V.C., B.G.E., D.F.E., D.F.C.D. şi L.S.C. au solicitat instanţei în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi B.I., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul situat Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de către Statul Român în sensul dispoziţiunilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001, să dispună restituirea acestuia în natură către debitoarea reclamanţilor, pârâta B.I., unica moştenitoare a fostei proprietare tabulare B.M. fostă R.; să se constate că reclamanţii în calitate de moştenitori ai lui B.V. sunt titularii unui drept de creanţă ce s-a născut în patrimoniul acestuia ca urmare a încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 şi a actului juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare din 10 august 1950, drept corelativ obligaţiei autoarei pârâtei de a transmite proprietatea prăvăliei din apartamentul susmenţionat; să se pronunţe o hotărâre în temeiul art. 1073, art. 1077 C. civ. care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul menţionat; să se dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu şi înscrierea dreptului reclamanţilor în C.F.
În subsidiar, în cazul în care se va aprecia ca restituirea în natură nu este posibilă către B.I., în temeiul art. 7 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent direct către reclamanţi, întrucât autorul acestora şi-a îndeplinit integral obligaţia de plată a preţului, iar prin convenţie s-a stabilit ca despăgubirea cuvenită ca urmare a naţionalizării să fie încasată de autorul reclamanţilor, în calitate de cumpărător.
Obiectul cererii a fost evaluat la 3.441.000.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii lui B.I. şi B.V.V., descendenţii lui B.V. Acesta din urmă a încheiat cu autoarea pârâtei B.I., B.M. fostă R., cele două contracte susmenţionate în petitul acţiunii, cel de-al doilea contract putând fi calificat ca o variantă a antecontractului iniţial, modificând preţul în aşa fel încât suma apare ca fiind integral achitată. Prin plata integrală a preţului vânzării, obligaţia de „a face" instituită prin antecontract în sarcina promitentei vânzătoare s-a transformat într-o obligaţie de „a da" – respectiv de a transmite dreptul de proprietate.
În aceste condiţii, cererea are caracterul unei acţiuni oblice prin care reclamanţii urmăresc să readucă bunul ce a făcut obiectul celor două convenţii în patrimoniul debitoarei, respectiv a succesoarei promitentei vânzătoare.
Dreptul de a cere restituirea în natură, ce aparţinea pârâtei B.I., putea fi exercitat prin depunerea notificării prevăzută de lege până la 14 februarie 2002.
Dincolo de acest moment, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să considere atitudinea acesteia ca fiind pasivă şi să promoveze prezenta acţiune.
Se apreciază că reclamanţii nu se pot încadra în categoria persoanelor îndreptăţite la restituire prin parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că unica modalitate prin care pot valorifica dreptul debitoarei lor este acţiunea în revendicare, promovată în faţa instanţelor judecătoreşti.
Se precizează de reclamantă că prin contractul de vânzare-cumpărare, părţile au convenit că la momentul îndeplinirii condiţiei suspensive, adică la momentul în care bunul iese din patrimoniul statului revenind în circuitul civil, acesta să intre direct în patrimoniul cumpărătorilor. Condiţia suspensivă s-a îndeplinit odată cu apariţia Legii nr. 10/2001.
Capătul subsidiar de cerere este motivat prin îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului de către B.V. şi prin faptul că părţile au convenit asupra modului în care vor fi suportate riscurile naţionalizării, în sensul că s-a stipulat posibilitatea cumpărătorului de a face demersuri pentru a i se desnaţionaliza şi pentru a intra în posesiunea imobilului.
Acţiunea a fost fondată pe dispoziţiunile art. 974, art. 977, art. 1073-1077 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 HG nr. 11/1997, Legea nr. 10/2001 şi HG nr. 498/2002.
La data de 16 septembrie 2005 s-a depus o cerere completatoare şi modificatoare de către reclamanta B.E., extinzându-se obiectul cererii şi cu privire la cealaltă prăvălie, cea situată direct în vecinătatea casei cu nr. 20 din str. M., ce face parte integrantă din apartamentul nr. 6. Sunt reluate aceleaşi susţineri cu privire la această prăvălie, invocându-se în plus antecontractul de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1950 şi contractul de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 1950.
La termenul din 1 noiembrie 2005, reclamanţii au formulat o cerere completatoare prin care au solicitat introducerea în cauză a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, întemeindu-se în drept pe dispoziţiile art. 13, art. 14, art. 16 şi urm. din titlul VII al Legii nr. 247/2005, dată fiind competenţa exclusivă a acestui organism în stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001. Se indică faptul că această entitate are legitimare procesuală pasivă în privinţa petitului subsidiar al acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 379 din 4 aprilie 2006 Tribunalul Cluj, a admis excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a petitelor 1-4 din acţiune şi completarea de acţiune, declinându-şi competenţa de soluţionare a acestor petite în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, privind petitul subsidiar din acţiune şi completator, pe care îl respinge ca inadmisibil, tribunalul a respins cererea privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanţii B.L., B.A., V.C., B.G.E., D.F.C.D. şi L.S.C. în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a concluzionat că este competent să judece în primă instanţă numai litigiile date în mod expres în competenţa sa prin art. 26 alin. (1) şi art. 30 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi litigiile legate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut o anumită inconsecvenţă din partea reclamanţilor în privinţa temeiului juridic al acţiunii, aceştia făcând referire atât la dispoziţiile art. 974, art. 1073-1077C. civ. cât şi la dispoziţiunile Legii nr. 10/2001.
Inconsecvenţa decurge din afirmaţiile pe care reclamanţii le fac în petitul acţiunii, atunci când susţin că nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite la restituire în baza Legii nr. 10/2001 şi că au formulat acţiunea oblică în urma constatării pasivităţii debitoarei lor, despre care arată că nu a urmat procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 şi cu toate acestea reclamanţii invocă în drept dispoziţiunile acestei legi.
În aceste condiţii tribunalul a aplicat dispoziţiile de drept comun, prevăzute de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. şi în consecinţă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătoriei, deoarece reclamanţii nu se prevalează de o notificare personală sau a debitoarei lor formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci îşi justifică acţiunea şi admisibilitatea acesteia tocmai prin faptul că debitoarea nu ar fi formulat o atare notificare în baza Legii nr. 10/2001, sens în care reclamanţii revendică în baza dreptului comun imobilul în litigiu. Mai mult, reclamanţii combătând excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, nu se întemeiază pe dispoziţiile de excepţie ale Legii nr. 10/2001, ci se raportează la valoarea celor două imobile care fac obiectul acţiunii principale şi aceleia completatoare.
Instanţa a înlăturat susţinerea reclamanţilor, potrivit căreia competenţa se determină în raport de valoarea totală a celor două imobile, considerând că întrucât cererile nu au o cauză comună, fiecare cerere îşi păstrează individualitatea.
În privinţa petitului subsidiar din cadrul acţiunii iniţiale şi completatoare, tribunalul a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare, dat fiind întemeierea acestuia pe dispoziţiunile Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. În cadrul competenţei sale, Tribunalul a admis excepţia de inadmisibilitate a petitului, în condiţiile în care reclamanţii nu au îndeplinit procedura prealabilă administrativă, reţinând că nu sunt persoane îndreptăţite.
Soluţionând acest petit subsidiar, tribunalul a concluzionat că nu apreciază prorogarea legală de competenţă prevăzută de art.17 C. proc. civ., deoarece petitul subsidiar nu se află în legătură de accesorialitate cu petitul principal, iar caracterul subsidiar indicat de reclamanţi se referea la precizarea vizând restituirea în natură a imobilului către pârâtă. În cauză nu se poate susţine că acordarea despăgubirilor prin echivalent reclamanţilor ar depinde de restituirea imobilului către pârâta B.I.
Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 279/A din 15 septembrie 2006 a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 379 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului Cluj şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Cluj.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune având un caracter complex: primul petit vizează restituirea unui imobil preluat în baza Decretului nr. 92/1950 iar petitele 2 şi 3 vizează valorificarea drepturilor reclamanţilor ce decurg din antecontractele încheiate de antecesoarea pârâtă B.I., în favoarea căreia reclamanţii solicită restituirea în natură a imobilului.
Petitul principal este restituirea imobilului în favoarea pârâtei B.I., ca persoană îndreptăţită să beneficieze de dispoziţiunile Legii nr. 10/2001. Celelalte petite au ca obiect o acţiune oblică şi de executare în natură a antecontractelor de vânzare-cumpărare şi sunt efectuate de reclamanţi în scopul de a-şi justifica interesul şi calitatea în promovarea acţiunii, ca urmare a pasivităţii debitoarei-pârâte.
Pentru primul petit, competenţa este stabilită de Legea nr. 10/2001 în favoarea tribunalului, iar pentru petitele privind acţiunea oblică, competenţa materială este aceea de drept comun unde importanţa determinantă o are valoarea obiectului dedus judecăţii.
Chiar în ipoteza în care s-ar aplica dispoziţiile competenţei materiale după valoare, instanţa de fond a greşit declinându-şi competenţa în favoarea judecătoriei, deoarece iniţial reclamanţii au solicitat restituirea apartamentului nr. 6 evaluat la 3.441.000.000 lei şi apoi şi-au completat acţiunea solicitând şi o prăvălie ce face parte din acelaşi apartament şi care a fost evaluată la 2.030.000.000 lei, astfel că valoarea apartamentului compus din 2 prăvălii, 9 ateliere, 2 camere depăşeşte valoarea de 5.000.000.000 lei, care atrage competenţa materială a tribunalului.
De asemenea curtea a concluzionat că tribunalul este competent să soluţioneze şi capătul de acţiune subsidiar şi că sentinţa apelată prin care tribunalul a disociat acţiunea principală de aceea subsidiară suferă de o contradicţie esenţială, întrucât aplicând principiul accesorium sequatur principale este logic că dacă instanţa nu era competentă să soluţioneze petitele principae nu era competentă să soluţioneze nici petitele subsidiare, deoarece în petitul principal se solicită restituirea în natură a apartamentului nr. 6 iar în petitul subsidiar acordarea pentru acelaşi apartament a măsurilor reparatorii.
Împotriva deciziei a declarat recurs Comisia Centrală pentru atribuirea despăgubirilor invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că acţiunea reclamanţilor are caracter de revendicare, valorificată pe calea acţiunii oblice, deoarece nu există nici o legătură între capetele principale şi cele subsidiare de acţiune.
În condiţiile în care reclamanţii nu au recurs în termenul legal la îndeplinirea procedurii prealabile, aceştia nu-şi pot întemeia acţiunea pe dispoziţiunile Legii nr. 10/2001.
Şi capetele subsidiare de acţiune, prin care reclamanţii solicită acordarea măsurilor reparatorii, în cazul nerestituirii imobilului în natură, vizează tot dispoziţiunile Legii nr. 10/2001.
Acordarea acestor măsuri reparatorii reclamanţilor este inadmisibilă în raport de titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspect în privinţa căruia Tribunalul s-a pronunţat pe fond.
Soluţia adoptată de instanţa de apel este fundamentată pe greşita admitere a excepţiei invocate, deoarece acest aspect ar fi putut duce la o desfiinţare totală a sentinţei primei instanţe.
Recurenta contestă introducerea sa în cauză, motivat de faptul că procedura administrativă prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia are competenţa de a emite decizii conţinând titlul despăgubirilor, nu poate fi urmată în absenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, şi prin finalizarea acesteia prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Ca urmare, Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor a solicitat admiterea recursului şi casarea parţială a hotărârii recurate în sensul menţinerii soluţiei instanţei de fond privitoare la solicitările reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii (soluţie ce constă în admiterea excepţiei de inadmisibilitate a capătului subsidiar al cererii introductive) şi desfiinţării parţiale a sentinţei numai în ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente să judece capetele 1-4 din cererea introductivă.
Recursul este nefondat.
Aşa cum a reţinut instanţa de apel acţiunea reclamanţilor are un caracter complex. Ea vizează restituirea în natură a imobilului naţionalizat, care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare, către pârâta B.I., ca persoană îndreptăţită să beneficieze de dispoziţiunile Legii nr. 10/2001, iar acţiunea oblică reprezintă mijlocul de asigurare a executării în natură a contractului, faţă de atitudinea pasivă a debitoarei vânzătoare. Acţiunea oblică justifica interesul şi calitatea reclamanţilor de a solicita în numele şi pentru pârâta debitoare acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitatea acesteia de persoană îndreptăţită.
Executarea în natură a obligaţiilor contractuale ce îi revin debitoarei B.I. este condiţionată de valorificarea drepturilor acesteia la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în privinţa imobilului naţionalizat, care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Este deci evident că soluţionarea acţiunii oblice este subordonată soluţiei din acţiunea principală, restituirea imobilului către B.I., persoană îndreptăţită, în temeiul Legii nr. 10/2001. Temeiul juridic al acţiunii principale, Legea nr.10/2001, arătat explicit de reclamanţi în acţiunea introductivă, atrage competenţa materială a secţiei civile a tribunalului.
Faptul că reclamanţii nu se prevalează de o notificare personală sau a debitoarei lor, nu poate schimba obiectul primului petit, deoarece aspectele legate de procedura prealabilă administrativă ţin de fondul cauzei şi nu de obiectul petitului, care determină competenţa materială a instanţei, iar instanţa, în temeiul art. 130 C. proc. civ. nu putea schimba obiectul petitului fără a încălca principiul disponibilităţii.
Aşadar, corect instanţa de apel a încadrat temeiul juridic al acţiunii principale în dispoziţiunile Legii nr. 10/2001 (la care s-au referit şi reclamanţii în acţiunea introductivă) de natură a atrage competenţa materială în primă instanţă a tribunalului.
În privinţa celorlalte capete de acţiune, care au un caracter accesoriu, competenţa revine prin prorogare, în temeiul art. 17 C. proc. civ. tot tribunalului.
Aspectele legate de competenţa Comisiei Centrale de acordarea despăgubirilor, în mecanismul procedurii administrative de executare, instituit de titlul VII din Legea nr.247/2005, ţin de fondul cauzei şi depăşesc cadrul deciziei recurate, care vizează competenţa instanţei chemată să soluţioneze litigiul.
Corect Curtea de apel a anulat sentinţa tribunalului, referitoare la respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent către reclamanţi. O atare soluţie conţine în sine o contradicţie a dispoziţiunilor sentinţei, întrucât pe de o parte tribunalul se consideră necompetent să soluţioneze acţiunea principală pe considerentul că aceasta nu-şi are temeiul în Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte soluţionează petitul subsidiar, pe excepţia de inadmisibilitate legată de neefectuarea procedurii prealabile administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Nici în condiţiile competenţei materiale de soluţionare a cauzei de tribunal, astfel cum această competenţă a fost stabilită prin Decizia nr. 279/A din 15 septembrie 2006, soluţia respingerii cererii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent către reclamanţi nu poate fi menţinută, aşa cum solicită recurenta, deoarece acest petit fiind subsidiar soluţionarea sa presupune şi depinde de soluţia pe fond a acţiunii principale, dată de curte în competenţa tribunalului, în primă instanţă.
În raport de cele de mai sus, criticile formulate de Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, în recursul declarat sunt nefondate, considerent pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul acesteia va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor împotriva deciziei nr. 279/A din 15 septembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2225/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 219/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
