ICCJ. Decizia nr. 241/2006. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 241
Dosar nr. 1306/30/2006
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 755 din 30 martie 2007, Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamanţilor Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat de defuncta G.E.I. şi pârâta A.M., contractul nr. 8010 din 26 august 1996 şi nr. 124 din 16 februarie 2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanţii Municipiului Timişoara prin primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâţii C.V., P.M.D., P.A., A.M., G.D.R. şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu Timişoara, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea înscrierii în C.F. nr. 580 Timişoara, nr.top 11 martie a numitei G.E.I. şi, în consecinţă, să se constate nulitatea actelor subsecvente încheiate astfel: nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între defuncta G.E.I. şi pârâta A.M., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 8010 din 26 august 1996 încheiat între A.M. şi P.M.D., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 124 din 16 februarie 2006, încheiat între P.M.D. şi P.A. prin reprezentant G.A. şi pârâtul C.V., să se dispună radierea dreptului de proprietate al defunctei G.E.I. ca fiind ilegal înscris şi în consecinţă să fie radiaţi pârâţii C.V., P.M.D., A.M. şi G.D.R. din C.F. nr. 580 Timişoara, nr.top 11 martie şi să se dispună reîntabularea prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român în C.F. mai sus menţionată, conform deciziei civile nr. 1824/A din 7 octombrie 1997 a Judecătoriei Timişoara, definitivă şi irevocabilă.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timişoara s-a admis acţiunea formulată de G.E.I. şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în C.F. prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în calitate de unic moştenitor al defuncţilor săi părinţi, foştii proprietari tabulari.
Cu toate că hotărârea respectivă nu a fost definitivă şi irevocabilă şi nici investită cu formulă executorie, serviciul de carte funciară a intabulat-o pe reclamantă ca proprietară, iar ca urmare a apelului declarat împotriva acestei hotărâri de către Direcţia Sanitară Timiş prin Decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997, Tribunalul Timiş a admis apelul, constatând că sentinţa civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 şi urm. C. proc. civ., în sensul că minuta sentinţei şi încheierea de amânare a pronunţării nu au fost semnate de către grefierul de şedinţă şi cu încălcarea prevederilor art. 112 şi urm. C. proc. civ., cu motivarea că instanţa de fond nu a stabilit cadrul juridic al procesului, luând act de introducerea în cauză a pârâtei Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş, fără a fi sesizată şi în scris cu o asemenea cerere şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii.
Instanţa de apel a mai reţinut că, pârâta Direcţia Sanitară a judeţului Timiş a dobândit calitatea procesuală pasivă conform încheierii din 29 februarie 1996 a Judecătoriei Timişoara, dar că nu i s-a comunicat în calitate de parte sentinţa civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996.
Prin Decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997, Tribunalul Timiş a desfiinţat sentinţa civilă nr. 7913/1996 a Judecătoriei Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că hotărârea judecătoriei este nulă.
În aceste condiţii, când rectificarea situaţiei de C.F. s-a făcut în baza unui titlu nul, ea nu poate produce nici un efect juridic, întrucât actele ulterioare se consideră ca fiind inexistente.
Defuncta G.E.I. a procedat la înstrăinarea în mod ilegal a imobilului pârâtei A.M., care la rândul său 1-a înstrăinat pârâţilor P.M.D. şi P.A., aceştia din urmă procedând din nou la vânzarea imobilului pârâtului C.V.
Potrivit art. 948 C. civ., pentru valabilitatea unei convenţii se cer a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, printre care, consimţământul şi existenta unei cauze licite. Prin desfiinţarea titlului iniţial, se consideră că bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului, astfel că actele subsecvente nu produc efecte, ca de fapt şi actul principal lovit de nulitatea absolută.
Or, efectul nulităţii constă tocmai în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate şi prin aceasta stabilirea legalităţii, preeminenţa ordinii de drept este asigurată prin aplicarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.
Actul afectat de nulitate absolută se consideră inexistent şi implică repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii lui prin restituirea prestaţiilor reciproce, proprietarul bunului imobiliar care şi-a constituit dreptul în baza legii conform art. 645 C. civ., care prevede că unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii îl constituie legea, căruia nu-i poate fi opusă buna-credinţă sau reua-credinţă a subdobânditorului (cumpărătorul) şi nici proprietarului aparent (vânzătorul), întrucât bunul a ieşit din patrimoniul său, fără a-şi da consimţământul şi nu poate fi obligat să suporte consecinţele actului nul care i-ar îngrădi proprietatea, având în vedere că art. 41 din Constituţia României şi art. 450 C. civ. ocrotesc deopotrivă proprietatea statului şi cea a persoanelor fizice.
Prin urmare, statului îi este recunoscut ca oricărui proprietar dreptul de a-şi redobândi proprietatea bunului de la oricine îl deţine.
Pârâţii nu se pot apăra prin invocarea bunei-credinţe, în condiţiile în care au cunoscut sau puteau să cunoască cu minime diligente că actul prin care au dobândit proprietatea bunului este nevalabil, având în vedere că cererea de intabulare era notată în C.F. extenso nr. 580 Timişoara, nr.top 11 martie la poz. B8 din foaia de proprietate.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată prin Legea nr. 247/2005, locatarii imobilelor având destinaţiile arătate în anexa 2 lit. a) şi b) pct. 1 au drept de preemţiune la cumpărarea lor, acest drept putându-se exercita sub sancţiunea decăderii, în termen de 90 de zile de la data primirii notificării privind intenţia de vânzare, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemţiune sunt lovite de nulitate. Or, contractul de vânzare-cumpărare nr. 124 din 16 februarie 2006, încheiat între pârâţii P.M.D. şi P.A. pe de o parte şi pârâtul C.V. pe de altă parte a fost încheiat cu încălcarea art. 17, iar potrivit art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemţiune sunt lovite de nulitate.
S-a reţinut că, a fost intabulat dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. în baza unei hotărâri judecătoreşti care nu era irevocabilă la acea dată, fiind chiar desfiinţată prin Decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997.
Astfel, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât titlul în baza căruia pârâţii au procedat la vânzarea-cumpărarea imobilului din cauză nu este valabil, situaţie în care vânzarea imobilului s-a făcut de către un neproprietar şi actul nul nu produce efecte.
În acest context, dând eficienţă principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis {anularea dreptului celui care transferă, anulează şi dreptul primitorului), s-a impus constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
În şedinţa publică din 27 iunie 2006, reprezentantul pârâtului C.V. a invocat excepţia privind necompetenţa materială a instanţei, având în vedere obiectul litigiului cu o valoare materială mai mare de 5 miliarde lei, excepţie ce a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr. 6647 din aceeaşi dată, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş. Tribunalul Timiş a reţinut aspectele arătate anterior şi a adăugat următoarele:
Reclamanta G.E.I. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1824/A/1997 a Tribunalului Timiş, înregistrat la Curtea de Apel Timişoara şi strămutat prin încheierea nr. 3255 din 26 august 1998 a Curţii Supreme de Justiţie la Curtea de Apel Craiova, care, prin Decizia nr. 8474 din 16 decembrie 1998 a respins ca nefondat recursul, astfel că potrivit deciziei recurate, menţinută, pricina a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 2854 din 4 martie 1999, Judecătoria Timişoara, în urma rejudecării a respins acţiunea reclamantei G.E.I. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, apelul declarat împotriva acestei hotărâri fiind respins şi recursul s-a constatat perimat, situaţie în care imobilul în litigiu a rămas în proprietatea statului faţă de dispoziţiile legale în vigoare la data naţionalizării, fiind astfel deţinut cu titlu valabil de către pârâţi.
Deşi hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei G.E.I. a fost desfiinţată prin căile de atac exercitate, aceasta şi-a înscris totuşi dreptul de proprietate în cartea funciară la poziţia 4, Partea a II-a, Proprietatea C.F. nr. 580 Timişoara nr.top 11 martie, cu titlu de „moştenire prin sentinţa nr. 7916/1996, intrat la 30 iulie 1996, nr. 17328", iar la data de 7 august 1996 s-a notat la poziţia 5 a C.F. menţionate, dreptul de proprietate al pârâtei A.M. cu titlu de bun propriu dobândit prin cumpărare.
La data de 26 august 1996 A.M. vinde imobilul din litigiu cumpărătorilor P.M.D. şi P.A. care îşi înscriu dreptul de proprietate asupra imobilului în C.F., cu titlul de bun comun dobândit prin cumpărare, intrat la 26 august 1996 cu nr. 19328.
Conform menţiunii de la poziţia 8 - Partea a II-a, Proprietatea - din C.F. nr. 580 Timişoara, la 17 mai 2004, nr. 14847 „se respinge cererea petentei Primăria municipiului Timişoara având ca obiect intabularea imobilului TBC, laborator în prezenta C.F., iar sub nr. 7279/2006 la poziţia 13 se înscrie în final dreptul de proprietate al pârâtului C.V., necăsătorit, bun propriu, cu titlul de cumpărare, rezultând că P.M.D. au vândut acestuia cu preţul de 240000 Euro, imobilul înscris în C.F. 580 Timişoara cu nr. top 11 martie, casă cu un etaj şi curte în suprafaţă de 515 mp.
Urmare a decesului reclamantei G.E.I. la 22 mai 1999 şi având în vedere certificatul de moştenitor nr. 35 din 17 februarie 2000, acţiunea reclamanţilor Municipiului Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara a fost promovată în contradictoriu cu moştenitorul acesteia G.D.R., unicul său fiu, căruia i-a revenit întreaga masă succesorală.
În raport de cele expuse anterior, acţiunea a fost respinsă, avându-se în vedere şi următoarele aspecte.
Pârâtul C.V., ultimul cumpărător al imobilului din litigiu, l-a dobândit la 16 februarie 2006 şi conform C.F. nr. 580 Timişoara, la data vânzării de la P.M.D. şi P.A. nu exista nicio notare în C.F. care să pună la îndoială calitatea de proprietari a vânzătorilor menţionaţi, iar art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată prevedea că dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înscrierii dreptului său în C.F. nu era notată nicio acţiune în contestarea C.F. sau dacă, din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul C.F. nu reieşea vreo neconcordanţă cu situaţia juridică reală.
Cerinţele textului de lege au fost îndeplinite, deoarece titlul vânzătorilor a corespuns situaţiei juridice a imobilului, pe care l-au dobândit la 26 august 1996 prin cumpărare de la A.M., care la rândul ei l-a cumpărat de la G.E.I., moştenitoarea foştilor proprietari la 30 iulie 1996.
Pe întreaga perioadă a derulării acestor acte juridice, reclamanţii au dovedit lipsa oricărei diligente pentru rectificarea situaţiei de carte funciară intervenită la 30 iulie 1996, dată la care G.E.I. şi-a înscris dreptul de proprietate la poziţia 4, Partea a II-a - Proprietatea, în C.F. nr. 580 Timişoara. Mai mult decât atât, sentinţa civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timişoara a fost atacată cu apel numai de pârâta Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş, nu şi de către Consiliul Local al municipiului Timişoara, niciunul dintre procesele ulterioare nefiind notate în C.F. a imobilului, cumpărătorii ulteriori (A.M., P.M.D. şi C.V.) având reprezentarea situaţiei juridice conform celor relevate în C.F., în care era înscris dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. din anul 1996 şi pe întreaga perioadă, proprietarii tabulari au plătit impozitul aferent chiar la serviciul de resort al reclamanţilor.
În acest context, dacă ar fi declarate nule contractele de vânzare-cumpărare privind imobilul din litigiu s-ar contraveni principiului securităţii circuitului civil, în baza căruia se ocroteşte dreptul subdobânditorului de bună-credinţă, principiu reglementat şi de art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia termenul de prescripţie de 3 ani pentru rectificarea C.F., întemeiate pe nevalabilitatea înscrierii sau a titlului, îndreptată împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă, prin act cu titlu oneros şi bazându-se pe cuprinsul C.F., începe să curgă de la data înscrierii dreptului a cărui rectificare se solicită.
În speţa de faţă, prescripţia extinctivă este operantă, dreptul de proprietate al defunctei G.E.I., prin moştenitorul său G.D.R. fiind înscris în C.F. în anul 1996 şi prima înstrăinare a imobilului către A.M. intervenită în anul 1996, iar vânzările succesive realizându-se în 1996 între A.M. şi P.M.D. şi la 16 februarie 2006 între P.M.D., P.A. şi pârâtul C.V., termenul de la care începe să curgă prescripţia nu poate fi considerat întrerupt, pentru faptul că în imobil funcţionează un spital, întrucât el vizează rectificarea C.F., cu privire la un drept de proprietate şi nu de folosinţă; în ceea ce priveşte excepţia nerespectării dreptului de preemţiune reglementat de art. 17 din Legea nr. 10/2001, cererea de rectificare nu poate fi primită, pentru că legea menţionată nu era în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între G.E.I. şi A.M., respectiv între aceasta şi pârâţii P.M.D. şi P.A., cu atât mai puţin faţă de pârâtul C.V., deoarece imobilul nu este grevat de un contract de închiriere, pentru ca locatarul respectiv să poată beneficia de un drept de preemţiune.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al municipiului Timişoara şi pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Louis Ţurcanu" au fost respinse de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 509 din 22 noiembrie 2007.
Instanţa de apel a tratat apelurile prin aceeaşi abordare, având în vedere că au fost întemeiate pe aceleaşi motive, respectiv greşita reţinere de către instanţa de fond a prescripţiei dreptului la acţiune şi pretinsa lipsă de bună-credinţă a dobânditorului cu titlu oneros, pârâtul C.V., determinantă pentru menţinerea contractului său.
Curtea de apel a reţinut în esenţă că, sentinţa tribunalului nu a fost pronunţată numai în considerarea excepţiei prescripţiei, ci şi a unei condiţii de fond a valabilităţii înscrierii în C.F., respectiv a bunei-credinţe a cumpărătorului pârât C.V., situaţie în care controlul judiciar a fost efectuat sub un dublu aspect.
Sub aspectul verificării temeiniciei acţiunii instituţiilor reclamante, care au urmărit anularea titlurilor succesive prin care s-a transmis proprietatea imobilului în litigiu şi revenirea la situaţia anterioară de C.F. prin reînscrierea ca proprietar a Statului Român, a fost făcută o prezentare a istoricului situaţiei juridice a imobilului astfel:
Potrivit situaţiei de C.F., imobilul (care servea drept sediul sanatoriului, proprietate a numiţilor B.G. şi B.I., medici şi părinţii numitei G.E.I.) a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 302/1948 pentru naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare, act care, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 a avut natura unei preluări abuzive.
La data preluării, imobilul a trecut în proprietatea statului şi în folosinţa Ministerului Sănătăţii, fiind afectat tot timpul acestei destinaţii de utilitate publică, de la acea dată şi până în prezent.
Prin sentinţa nr. 7916 din 4 iulie 1996, Judecătoria Timişoara a recunoscut numitei G.E.I., fiica foştilor proprietari tabulari, dreptul de proprietate asupra acestui imobil şi a restabilit situaţia de C.F. prin radierea dreptului statului şi înscrierea dreptului acesteia ca unică moştenitoare legală a părinţilor săi.
Ulterior, în august 1996 se intabulează în C.F. ca proprietară prin cumpărare numita A.M. care, la 26 august 1996 vinde imobilul numitei P.M.D., căsătorită cu P.A., operaţiune evidenţiată în C.F. sub nr. 19328 din aceeaşi zi.
La 2 septembrie 2007, Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş a declarat apel împotriva acestei hotărâri, admis de Tribunalul Timiş şi care a desfiinţat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de fond, soluţie menţinută de Curtea de Apel Craiova, instanţă la care litigiul a ajuns prin strămutare.
După rejudecarea cauzei, Judecătoria Timişoara prin sentinţa nr. 2854 din 4 martie 1999 a respins acţiunea reclamantei G.E.I., cu motivarea că, potrivit Legii nr. 112/1995, modificată prin HG nr. 11/1997, datorită destinaţiei imobilului, ea nu poate fi îndreptăţită decât la acordarea despăgubirilor băneşti şi nu la restituirea în natură.
Apelul declarat de reclamantă şi continuat după decesul său de către G.D.R. în calitate de fiu s-a constatat perimat prin Decizia nr. 1866 din 18 iunie 2001 a Tribunalului Timiş şi niciuna dintre aceste soluţii sau proceduri nu s-a notat în C.F.
La 17 mai 2004, s-a evidenţiat în C.F. prima menţiune prin care s-a notat încheierea de respingere a cererii Primăriei municipiului Timişoara de intabulare a imobilului TBC, laborator şi la 30 noiembrie2004 s-a notat apelul declarat de aceeaşi instituţie împotriva respectivei încheieri.
Cererea pentru anularea titlurilor subsecvente celui al numitei G.E. (infirmat irevocabil prin decizie pronunţată de Tribunalul Timiş la 18 iunie 2001) şi de reînscriere a statului ca proprietar a fost formulată numai la 2 mai 2006, dată la care s-a solicitat pe lângă anularea contractelor succesive de vânzare-cumpărare şi anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în formă autentică la 16 februarie 2006 cu pârâtul C.V., al cărui drept de proprietate a fost intabulat în C.F. cu o zi mai târziu.
Faţă de acest istoric referitor la menţiunile din C.F., nu rezultă că titlul numitei G.E.I. şi al celorlalţi dobânditori până la pârâtul C.V. ar fi fost contestate sau contestabile, astfel că acesta, străin de procedurile judiciare iniţiate de instituţiile statului are, în absenţa dovedirii altor modalităţi de avizare asupra identităţii reale a altui proprietar decât cel înscris în C.F., situaţia unui terţ dobânditor cu titlu oneros şi cu bună-credinţă.
S-a reţinut că este irelevantă identitatea celui care foloseşte imobilul sau destinaţia actuală a acestuia, singurul aspect important pentru existenţa relei-credinţe a pârâtului la momentul cumpărării fiind dovedirea faptului că el ar fi ştiut că altcineva decât cel care i-a vândut este proprietarul imobilului, dovadă pe care reclamanţii nu au făcut-o în condiţiile în care sarcina probei le revenea.
În acelaşi sens, s-a arătat că, simpla existenţă în C.F. a unor menţiuni privind judecarea în diferite momente a unor acţiuni având ca obiect pretenţii cu privire la imobil nu poate să contrazică prezumţia bunei-credinţe a pârâtului C.V. care este un dobânditor cu titlu oneros, atâta timp cât, niciuna dintre aceste proceduri nu a condus la înscrierea ca proprietari în anul 1996 a altor persoane decât soţii P.M.D. şi P.A., cei care i-au vândut imobilul în discuţie.
Din moment ce evidenţa de C.F. (care este actul de identitate completă privind situaţia juridică a unui imobil) nu indică alţi proprietari în afara celor menţionaţi şi pentru că instituţiile reclamante nu au făcut dovada că prin alte mijloace pârâtul C.V. ar fi fost avertizat despre identitatea proprietarului real, prezumţia bunei-credinţe nu poate fi infirmată.
În sensul aceleaşi concluzii este şi faptul că din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul C.F. nu a reieşit la data încheierii contractului o neconcordanţă între cartea funciară şi situaţia juridică reală a imobilului.
Instanţa de apel a mai avut în vedere că acţiunea formulată de reclamanţi a avut ca obiect desfiinţarea celor trei contracte de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis în mod succesiv proprietatea asupra imobilului în discuţie (primele două în 1996 şi ultimul în 2006), dar fiind vorba de o pretinsă vânzare a lucrului altuia între diverşi participanţi la tranzacţie, sancţiunea aplicabilă asupra acestor acte este nulitatea relativă şi nu nulitatea absolută, motiv pentru care în privinţa primelor două contracte notate în C.F., acţiunea reclamanţilor este prescrisă.
Fiind prescris dreptul material la acţiune, cererea subsecventă a reclamanţilor pentru rectificarea C.F. este şi ea prescrisă potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Prescripţia în acest caz nu a fost întreruptă în drept, pentru că acţiunea în anulare nu a fost precedată de o altă procedură privind contestarea acestor contracte şi nici în fapt, deoarece folosinţa continuă a imobilului a fost exercitată de altcineva şi nu de instituţiile reclamante.
Referitor la al treilea contract încheiat la 16 februarie 2006 între pârâţii P.M.D., P.A. şi pârâtul C.V., acţiunea reclamanţilor nu este prescrisă, deoarece a fost introdusă la 2 mai 2006. In acest caz, solicitării de anulare a contractului subsecvent conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (anularea dreptului celui care transferă, anulează şi dreptul primitorului) i se opune ca excepţie recunoscută de lege, de doctrină şi de jurisprudenţă principiul menţinerii validităţii actelor cu titlu oneros încheiate de terţii de bună-credinţă cu titularul aparent al unui drept sau cu cel al cărui titlu a fost apoi desfiinţat retroactiv, instituţie bazată la rândul său pe principiile validităţii aparenţei în drept şi al ocrotirii bunei-credinţe.
Faţă de cele expuse anterior, trebuie constatat că eşecul redobândirii proprietăţii de către G.E.I. nu s-a datorat lipsei vocaţiei sale la acordarea măsurilor reparatorii, ci unei interdicţii în vigoare la acel moment privind restituirea în natură a imobilelor destinate utilităţii publice.
De asemenea, prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, ca efect al noilor proceduri prevăzute de Legea nr. 247/2005 (Titlul I art. 2), G.E.I. în calitate de descendentă a foştilor proprietari tabulari ar fi beneficiat de retrocedarea acestui imobil, lucru posibil de solicitat în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii, respectiv 26 iulie 2005, şi putea dispune liber de el în favoarea unor terţi, situaţie în care imobilul nu putea rămâne în proprietatea statului.
Împotriva deciziei nr. 509 din 22 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în termen legal au declarat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Ţurcanu.
Recurenţii-reclamanţi critică hotărârea instanţei de apel pentru aplicarea greşită a prevederilor legale în materie. In acest sens, în primul rând arată că, greşit s-a reţinut buna-credinţă a dobânditorilor subsecvenţi cu titlu oneros, fiind trecute cu vederea notările din C.F. ale diverselor acţiuni din care rezultă că puteau cunoaşte pretenţiile altora asupra imobilului, respectiv notările de la poziţia II, 6, 7, 8 şi 9 la data cumpărării imobilului de către pârâtul C.V., în condiţiile în care, din lecturarea in extenso a C.F. notarea de la punctul 8 nu era radiată.
Imobilul fiind destinat unei activităţi de utilitate publică (Clinica de TBC a Spitalului), pârâtul putea să cunoască cu uşurinţă o asemenea împrejurare.
S-a afirmat că titlul proprietarului original (G.E.I.) a fost iniţial intabulat în baza unei hotărâri judecătoreşti care nu era irevocabilă, fiind desfiinţată ulterior printr-o altă hotărâre, dreptul de proprietate transmis prin acte succesive este lovit de acelaşi viciu şi fiind vorba despre un drept real apărarea lui este imprescriptibilă, contrar celor reţinute prin hotărârea atacată. În aceste condiţii, dreptul material la acţiune se susţine că nu este prescris, deoarece dreptul de proprietate este imprescriptibil, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 22 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Mai arată recurenţii-reclamanţi că soluţia pronunţată de instanţa de apel este eronată, întrucât contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, deoarece titlul în baza căruia pârâţii au cumpărat imobilul nu este valabil.
În drept, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică hotărârea recurată pentru faptul că a soluţionat cauza prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, care îl protejează pe terţul dobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros prin posibilitatea intervenţiei prescripţiei acţiunii în rectificare, bazată pe nevalabilitatea titlului său şi al autorilor săi în drepturi şi nu prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 şi art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În concret, s-a arătat că art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prevede că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, atâta timp cât nu se dovedeşte contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Se mai arată de către pârâtul recurent că buna-credinţă, temeiul fundamental al protecţiei dobânditorului cu titlu oneros nu există în speţă, fiind posibilă dovada contrară. Se susţine că pârâtul C.V. nu putea să invoce faptul că nu a cunoscut situaţia juridică reală a imobilului pe care 1-a cumpărat, întrucât, cu o minimă diligentă ar fi putut face verificarea exterioară a acestuia şi să constate că în imobil funcţiona o instituţie publică.
Se mai pretinde că la aceeaşi concluzie putea să ajungă instanţa şi prin analiza art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 care prevede: „Cuprinsul C.F., cu excepţia îngrădirilor şi excepţiunilor legale se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acţiune prin care să-i conteste cuprinsul ei, sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate ".
Un alt argument invocat de recurenţi este acela că folosinţa continuă şi neîntreruptă a spitalului, începând cu data pronunţării sentinţei civile în favoarea numitei G.E.I. şi până în prezent ar fi de natură să întrerupă prescripţia dreptului la acţiune.
Recurenţii se află în situaţia în care lăsarea unui terţ în posesie echivalează cu recunoaşterea dreptului acestora sau cel puţin cu precaritatea dreptului reclamantului ce ar avea tot interesul să solicite o posesie efectivă a imobilului (chiar pe calea unei executări silite). Art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă sunt deplin aplicabile în speţă.
Pentru cele expuse mai sus, cererea de radiere a înscrierilor succesive în cartea funciară întemeiată pe art. 34 pct. l din Legea nr. 7/1996 nu poate fi paralizată. Nu există nicio raţiune pentru protecţia cumpărătorilor, atâta timp cât titlurile lor se fundamentează pe nevalabilitatea manifestată a înscrierii primului dobânditor G.E.I.. Caracterul de titlu definitiv şi irevocabil al sentinţei civile nr. 7916/1996 este numai aparent, atâta vreme cât a fost posibilă anularea acestuia şi lipsirea de eficienţă juridică a pretenţiilor reclamantului iniţial.
De fapt, criticile formulate prin cererile de recurs sunt identice cu cele invocate în apel.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, se constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de apel a soluţionat cauza prin respingerea apelurilor, reţinând buna-credinţă a pârâtului C.V. la dobândirea imobilului, prescripţia dreptului la acţiunea în anulare a primelor două contracte de vânzare-cumpărare, prescripţia dreptului la acţiunea în rectificare a C.F. şi inaplicabilitatea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Aşa cum s-a reţinut, pârâtul este terţ dobânditor de bună-credinţă al imobilului în litigiu, căruia i-a fost transmis în proprietate cu titlu de vânzare-cumpărare de pârâţii P.M.D. şi P.A. prin contractul autentificat sub nr. 124 din 16 februarie 2006.
La data încheierii contractului, faţă de cuprinsul C.F., pârâtul a putut să-şi formeze convingerea că vânzătorii erau adevăraţii proprietari ai imobilului, dreptul lor fiind înscris la poziţiile B6 şi B7 ale C.F. cu nr. 580 Timişoara. Mai mult decât atât, căile de atac promovate de Primăria municipiului Timişoara împotriva încheierii de carte funciară nr. 14847 din 17 mai 2004 de la poziţia B8 au fost respinse de Tribunalul Timiş şi de Curtea de Apel Timişoara, aşa cum se evidenţiază prin notele de la poziţiile B9 şi B10.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârât şi soţii P., nu era notată în cartea funciară nicio acţiune prin care să se conteste cuprinsul C.F. sau titlul proprietarei iniţiale G.E.I., al pârâtei A.M. sau al pârâţilor P.
Susţinerea recurentului Municipiul Timişoara că nota de la poziţia B8 din cartea funciară nu s-a radiat nici până în prezent este lipsită de temei. Respectiva înscriere relevă respingerea cererii Primăriei municipiului Timişoara pentru intabularea Laboratorului TBC, fiind evident că, o asemenea notă va exista întotdeauna în cartea funciară, neputându-se dispune ştergerea ei.
În acelaşi sens, trebuie reţinut şi faptul că la 17 mai 2004, când Primăria a solicitat intabularea Laboratorului TBC, soţii P. erau proprietari tabulari de circa 8 ani, dreptul lor fiind înscris la 26 august 1996 la poziţia B6 - 7.
Pe de altă parte, antecesoarea lor, A.M. era intabulată din 7 august 1996, iar G.E.I. din 30 iulie 1996.
S-a făcut dovada că pârâtul a luat cunoştinţă de faptul că recurentul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu ocupă imobilul fără titlu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu soţii Popescu şi că a încercat pe cale amiabilă să încheie cu deţinătorul imobilului un contract de închiriere, fără a ajunge la un rezultat pozitiv.
De asemenea, s-a dovedit că, la data vânzării titlul vânzătorilor corespundea situaţiei juridice reale a imobilului, pe care l-au dobândit de la pârâta A.M. şi aceasta la rândul ei 1-a cumpărat de la G.E.I., moştenitoarea foştilor proprietari tabulari.
Este neadevărată susţinerea recurenţilor referitoare la hotărârea judecătorească prin care s-a retrocedat imobilul, că a fost intabulată înainte de a rămâne definitivă şi irevocabilă. In acest sens, s-a făcut dovada că la data intabulării (30 iulie 1996), sentinţa respectivă era definitivă şi irevocabilă prin neapelare în termen. Astfel, hotărârea a fost comunicată părţilor din procesul respectiv la 8 iulie 1996 şi pentru că nu a fost atacată în termen reclamantei G.E.I. i-a fost eliberată cu menţiunea „definitivă şi irevocabila şi investită cu formulă executorie în data de 29 iulie 1996.
Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş, care nu a figurat ca parte în procesul de retrocedare a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 7916 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timişoara abia la 2 septembrie 1997, la aproape un an de la data comunicării. La data promovării apelului peste termen, imobilul se afla deja în patrimoniul soţilor P., dobândit prin cumpărare de la pârâta A.M. la 26 august 1996, după ce aceasta din urmă 1-a cumpărat de la G.E.I. la 7 august 1996.
Apelul Direcţiei Sanitare a Judeţului Timiş împotriva sentinţei pentru retrocedarea imobilului a fost soluţionat în contradictoriu cu G.E.I., fără a se ţine cont de schimbarea situaţiei de carte funciară prin vânzarea lui către A.M., iar apoi către soţii Popescu.
Ţinând cont că aceştia figurau ca proprietari tabulari în C.F. la data promovării apelului, instanţa era obligată să-i introducă în cauză, întrucât prin vânzare le-a fost transmisă inclusiv calitatea procesuală.
La momentul soluţionării acelui apel, nici Consiliul Local şi nici Direcţia Sanitară a Judeţului Timiş nu au verificat situaţia reală a imobilului din cartea funciară, procesul purtându-se în contradictoriu cu G.E.I. care nu mai avea calitate de proprietar. Prin urmare, culpa pentru faptul că procesul s-a desfăşurat fără introducerea în cauză a dobânditorilor succesivi ai imobilului, care şi-au făcut opozabil erga omnes dreptul de proprietate prin intabulare în cartea funciară le revenea exclusiv recurenţilor. Este lipsit de orice raţiune, ca în prezent să se invoce reaua-credinţă a pârâtului C.V. şi a antecesorilor săi cu privire la imobil, pentru că nu au făcut diligente pentru aflarea situaţiei reale a acestuia, în condiţiile în care recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Timişoara a purtat circa 4 ani un proces în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală şi nu a verificat la cartea funciară dacă a intervenit vreo modificare în situaţia tabulară.
Prin Decizia civilă nr. 1824/A din 7 octombrie 1997 a Tribunalului Timiş a fost desfiinţată sentinţa nr. 7913 din 4 iulie 1196 pentru retrocedarea imobilului, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Respectiva decizie nu este opozabilă pârâtului C.V., deoarece nu a fost parte în acea cauză şi nu produce efecte în ceea ce-1 priveşte, neputând constitui nici temeiul radierii dreptului său de proprietate din cartea funciară, atâta timp cât nu cuprinde dispoziţii în acest sens.
În caz contrar, ar însemna ca pârâtul să fie supus unor dispoziţii date de o instanţă în faţa căreia nu a fost parte, ceea ce ar reprezenta o încălcare gravă a dreptului său la un proces echitabil, consfinţit de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pe de altă parte, dacă s-ar desfiinţa contractul pârâtului de vânzare-cumpărare în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără ca acesta şi antecesorii săi să fi fost părţi în acel proces, ar însemna încălcarea principiului securităţii dinamice a circuitului civil, în baza căruia, se ocroteşte dreptul dobânditorului de bună-credinţă.
În raport de cele expuse, instanţa de apel a reţinut în mod corect că acţiunea în anularea primelor două contracte de vânzare-cumpărare este prescrisă, ca de fapt şi cea în rectificarea C.F.
Contrar susţinerilor recurentului Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu, termenele de prescripţie extinctivă nu au fost întrerupte prin ocuparea imobilului fară titlu de către această instituţie, spitalul neavând posesia imobilului, deoarece nu 1-a deţinut sub titlul de proprietar, fiind un simplu detentor precar, care 1-a ocupat abuziv.
Mai mult decât atât, statul, care a figurat ca proprietar anterior retrocedării, a perceput de la proprietarii tabulari impozitul pe imobilul din anul 1996 şi până în prezent. Detenţia precară pe care a avut-o spitalul nu este de natură să întrerupă termenul de prescripţie extinctivă, în condiţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi nici sub aspectul dreptului material la acţiunea în anularea primelor două contracte de vânzare-cumpărare, nici sub aspectul rectificării C.F.
De altfel, spitalul în cuprinsul motivelor de recurs vorbeşte despre precaritatea titlului Statului Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului Timişoara. Astfel, recunoscând precaritatea titlului statului, care a fost proprietar anterior retrocedării este evident că recurentul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu recunoaşte implicit şi precaritatea pretenţiei sale.
Invocarea imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară de către recurentul Consiliul Local al municipiului Timişoara, nu poate influenţa prescriptibilitatea acţiunilor în anulare şi rectificare de carte funciară, care au un caracter de sine stătător, fiind prescriptibile în termen de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 şi a art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată.
Fată de toate aceste considerente, criticile formulate de recurenţi fiind nefondate, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. recursurile declarate de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu şi reclamanţii Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar să fie respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGH
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Louis Turcanu Timişoara şi de reclamanţii Consiliul Local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar împotriva deciziei nr. 509 din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 2841/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2315/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
