ICCJ. Decizia nr. 3181/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3181
Dosar nr. 40957/3/2006
Şedinţa publică din 19 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 40957/3/24 noiembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.C.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, restrângerea dreptului la liberă circulaţie, privind pârâtul pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2006, în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
În conformitate cu art. 52 din Legea nr. 248/2005 cu modificările şi completările ulterioare, pentru unele situaţii legiuitorul a prevăzut că, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Prin sentinţa civilă nr. 1581 din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte în contradictoriu cu pârâtul M.C.A.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, a reţinut că atât timp cât dispoziţiile procedurale cuprinse în Legea nr. 248/2005, impun practic limitarea dreptului la liberă circulaţie a persoanelor, fără a le da însă acestora, posibilitatea să îşi facă orice apărări, justul echilibru între interesul general şi interesul particular nu este respectat, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie a acestora fiind disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecinţa constatării încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul la Convenţie, aplicată cu prioritate faţă de dreptul intern, conform art. 20 din Convenţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Direcţia Generală de Paşapoarte şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o deoarece măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie, aşa cum este reglementată prin dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Prin Decizia nr. 51 din 26 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Direcţia Generală de Paşapoarte, cu următoarea motivare.
Prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate astfel cum a fost modificată şi completată prin OG nr. 5/2006 au fost stabilite condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie în străinătate dar şi limitele exercitării acestui drept.
Garantând dreptul cetăţenilor români de a călători în străinătate, legiuitorul a înţeles ca limitarea exercitării acestui drept să se producă numai temporar şi numai în condiţiile legii.
Art. 52 din Legea nr. 248/2005 prevede măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate instituită în condiţiile art.40 din lege până la data aderării României la Uniunea Europeană.
Din moment ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene, restricţiile impuse de legea amintită au devenit inoperabile în speţă.
Această libertate este în acord cu prevederile art. 25 din Constituţia României, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Protocolul nr. 4 la Convenţie conform art. 2 parag. 2-4.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală de Paşapoarte, criticând-o ca nelegală întrucât nu se poate susţine că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisei încheiat între România şi acel stat nu încalcă prevederile din Constituţie şi nici cele prevăzute în tratatele sau convenţiile internaţionale încheiate de România.
Recursul este întemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (...) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat".
Măsura se dispune la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeaşi lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, în condiţiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 52 din lege este contrară celei date în primă instanţă şi în apel cu prilejul judecării cauzei de faţă.
Faptul că România a aderat la Uniunea Europeană nu conduce la concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie nu s-ar mai aplica.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetăţeanul român a fost returnat, aşa cum se prevede de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anume excepţie, extinderea dispusă prin art. 52 din lege.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine aplicabil, ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor instituite şi a regulamentelor, precum şi prin transpunerea în cazul directivelor şi deciziilor instituţiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive şi regulamente) şi efect util în cazul dreptului derivat (directive şi decizii ale instituţiilor comunitare), adică are un caracter justiţiabil în faţa jurisdicţiilor naţionale, în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în faţa judecătorului naţional, competent să judece, considerat fiind în aceste condiţii, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului naţional contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul naţional fiind cel chemat să sancţioneze contrariul.
Măsura restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie trebuie să fie consecinţa unor fapte care să o justifice.
Aceasta obligă instanţele de judecată să stabilească în mod corect, prin mijloace de probă utile, condiţiile concrete care au determinat măsura returnării şi numai în raport cu acestea să hotărască fie în sensul restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie pentru o anumită perioadă a persoanei returnate, fie să respingă cererea.
În speţă, instanţele nu au cercetat faptele pentru care intimatul M.C.A. a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2006, în scopul aplicării normei de drept incidente.
Asemenea modalitate de judecată încalcă dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărârii temeinice şi legale".
Ca urmare hotărârile sunt casabile pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Conform art. 313-314 C. proc. civ., când instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, fie se dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, fie să hotărască asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casarea are ca scop aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, în speţă au rămas nelămurite tocmai faptele în raport cu care trebuia aplicată legea, impunându-se cercetarea lor prin reluarea judecăţii în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 51 din 26 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1581 din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3200/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3177/2006. Civil → |
|---|
