ICCJ. Decizia nr. 3478/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3478
Dosar nr. 29501/1/200.
Nr. vechi 13039/2005
Şedinţa publică din 31 martie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 1060 din 7 martie 2005 reclamantele R.G. şi B.M. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând ca acesta să fie obligat să emită dispoziţie, reprezentând răspuns la notificarea nr. 771/2001 privind restituirea prin echivalent bănesc a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 230 mp şi construcţie cu 5 camere şi dependinţe.
În motivarea cererii reclamantele au arătat că imobilul în discuţie a fost proprietatea tatălui lor, iar prin Decretul nr. 50/1981 a fost expropriat fără a se plăti vreo despăgubire.
Au notificat pârâtul, însă nu au primit nici un răspuns, deşi s-a împlinit termenul de soluţionare prevăzut de lege.
Prin sentinţa civilă nr. 474 din 5 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis cererea şi a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie, reprezentând răspuns la notificarea nr. 771 din 28 iunie 2001, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele au transmis notificarea cu respectarea termenului legal şi au depus la dosarul lor actele doveditoare ale dreptului de proprietate, însă pârâtul nu a răspuns notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti faţă de obiectul cererii, respectiv obligaţia de a face şi nu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, apelantul a susţinut că dosarul reclamantelor nu a fost soluţionat întrucât acestea nu au depus la dosar un certificat de moştenitor, astfel că a operat o prorogare a termenului de 60 de zile, care este un termen de recomandare şi nu unul imperativ.
Prin Decizia civilă nr. 1422/A din 13 octombrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 rezultă că tribunalul este competent să judece toate litigiile născute de aplicarea Legii nr. 10/2001, inclusiv în situaţiile în care persoana juridică deţinătoare refuză să răspundă notificării.
Referitor la fondul cauzei, s-a reţinut că împrejurarea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este unul de recomandare nu justifică nerespectarea sa şi nici a obligaţiei apelantului de a nu emite Decizia ori dispoziţia motivată asupra notificării, chiar cu depăşirea acestui termen. S-a mai reţinut că reclamantele au depus la dosar hotărârea judecătorească pronunţată în urma dezbaterii succesiunii autorilor lor, prin care s-a constatat calitatea acestora de succesoare.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a declarat recurs împotriva deciziei susmenţionate, invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se invocă excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, secţia civilă, având în vedere că obiectul acţiunii îl formează obligaţia de a face, aceasta neîncadrându-se în situaţiile prevăzute de art. 24 alin. (7) şi (8), art. 31 alin. (6) şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei se susţine că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 20 pct. 1, 2 şi 3 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată în nici un fel, iar notificatorii aveau obligaţia de a se interesa dacă dosarele erau complete.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Nu poate fi primită critica vizând necompetenţa materială a tribunalului de a soluţiona cauza în primă instanţă.
Chiar dacă prin dispoziţiile art. 24 alin. (8) şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se prevede expres competenţa tribunalului, ca instanţă civilă, de a soluţiona unele litigii izvorâte din aplicarea acestei legi, interpretarea tuturor dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 vădeşte intenţia legiuitorului ca tribunalul să aibă competenţă materială generală în această materie, să judece toate litigiile generate de aplicarea Legii nr. 10/2001, inclusiv în situaţia în care persoana juridică deţinătoare refuză să răspundă notificării adresate.
Nu sunt fondate nici criticile referitoare la fondul cauzei.
În conformitate cu prevederile art. 23 actualmente 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii adresate prin notificare, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Chiar dacă acest termen este de recomandare, aceasta nu înseamnă că poate fi nerespectat sau chiar ignorat total în sensul de a nu emite actul respectiv.
Lacuna legiuitorului care nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile art. 23 alin. (1), devenit 25, din Legea nr. 10/2001 este acoperită de instanţă care, la solicitarea celor îndreptăţiţi, stabileşte în sarcina persoanei juridice deţinătoare obligaţia emiterii deciziei sau dispoziţiei motivată, întrucât o atare obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Contrar susţinerilor recurentului, reclamanţii au depus hotărârea judecătorească prin care s-a constatat calitatea de moştenitoare ale autorilor lor, succesiunea acestora dezbătându-se în instanţă şi nu la notariat.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a dispune respingerea recursului ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 1422 A din 13 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3656/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3450/2006. Civil. Stabilire drept de... → |
|---|
